Introducere
Concomitent cu concretizarea functiei de predicat, predicatia determina realizarea, implicita sau explicita, printr-un nume (pronume etc.) a functiei de subiect gramatical, principal complement semantic al verbelor personale si al verbelor impersonale relative.
În desfasurarea comunicarii lingvistice ca act de cunoastere si de transmitere a cunoasterii, numele (pronumele etc.) poate „preceda", în constiinta vorbitorului, predicatul, poate fi, adica, punctul de plecare (elementul cunoscut) în interpretarea lingvistica a realitatii extralingvistice, dar el devine subiect, în organizarea unui enunt sintactic, numai din momentul în care un verb si-a asumat predicatia, cel putin prin componenta ei semantic-gramaticala.


























Cuprins: „SUBIECTUL”

Concomitent cu concretizarea functiei de predicat, predicatia determina realizarea, implicita sau explicita, printr-un nume (pronume etc.) a functiei de subiect gramatical, principal complement semantic al verbelor personale si al verbelor impersonale relative.
În desfasurarea comunicarii lingvistice ca act de cunoastere si de transmitere a cunoasterii, numele (pronumele etc.) poate „preceda", în constiinta vorbitorului, predicatul, poate fi, adica, punctul de plecare (elementul cunoscut) în interpretarea lingvistica a realitatii extralingvistice, dar el devine subiect, în organizarea unui enunt sintactic, numai din momentul în care un verb si-a asumat predicatia, cel putin prin componenta ei semantic-gramaticala.
În functie de planul lui semantic (lexical sau lexico-gramatical), verbul care realizeaza predicatia:
• o poate retine în sfera sa ca predicat,
• o poate desfasura în exterior prin implicarea unui nume (pronume etc.)-subiect.
a. Retin predicatia în sfera predicatului:
• verbele impersonale absolute: a ploua, a tuna, a fulgera, a ninge etc. Fiind autosuficiente, aceste verbe nu mai pot atrage în sfera lor semantica, împlinita la nivel lexical, un nume (pronume etc.), care sa devina subiec