Alexandru Grisco
clasa 9 C
Ipostaze ale fantasticului
Fantasticul reprezinta o lume creata de noi, ceva artificial. Este lumea nostra proprie, care ne permite sa evadam din realitate si din viata cotidiana. Forma pe care o ia fantasticul depinde de caracterul fiecarei persoane. Fantasticul este modalitatea de a iesi din orizontul marcat si îngradit în timp si spatiu. Arta este posibilitatea de a crea o lume noua si de a evada în alt univers emotional si spiritual. Setea noatra de a atinge perfectiunea si de a gasi fericirea ne-a adus la concluzia ca exista o lume paralela cu a noastra.
Nowad Philipps distinge doua forme ale fantasticului: fantastic occidental si fantastic oriental. Cel occidental este traditia Europei apusene; literatura fantastica se bazeaza pe efectul de spaima, dozat în mod savant de catre scriitor. În orient, fantasticul a evoluat pe alta cale, „devenind încetul cu încetul o superba si fascinanta melodie plina de culoare si poezie, depasind aproape orice spaima prin stralucirea fanteziei imaginative”.
Fantasticul se diferentiaza prin atmosfera si tonalitate, reprezentând principala opozitie între fantastic si feericul din povestiri sau drame: ”O poezie aeriana, fluida raspândeste în lumea spiritelor o atmosfera rarefiata, pura; chiar si atunci când spiritele sunt rautacioase, ele nu sunt amenintatoare, dura” (Ion Biberi).
Fantasticul se întâlneste în multe tipuri de texte: basme, povesti, povestiri, nuvele etc. Fiecare autor reda fantasticul în modul în care se exprima cel mai bine. Povestirea reconstituie o întâmplare a carei scrieri propune viziunea subiectiva a unui narator; de cele mai multe ori actiunea i s-a petrecut naratorului, unui prieten sau personajul reediteaza întâmplari mitice expuse la începutul operei.
Este dificil sa gasim o definitie generala a fantasticului, deoarece exista mereu si abateri de la reguli. Alegem schema fantasticului a lui Roger Callois: „Ordine – Ruptura – Revenire la ordine” deoarece majoritatea operelor din domeniul fantasticului ale marilor scriitori români urmeaza aceasta schema.
Acest fapt reiese clar din opera lui Vasile Voiculescu – „Caprioara din vis”. Opera începe cu un dialog între narator si prietenii lui în care vorbesc despre visuri si izvodul artei. La un moment dat naratorul începe sa povesteasca o întâmplare petrecuta cu dânsul pe când avea 23 de ani. A fost invitat la vânatoare la castelul unui print, unde se îndragostise de o domnita. Acest lucru însa nu i l-a marturisit. Cu o noapte înainte de vânatoare domnita s-a apropiat si i-a spus ca visul pe care o sa-l aiba în seara respectiva va fi prezicator. Dupa asta i-a daruit câinii sai. Ziua urmatoare, la vânatoare, pe când era departe de tovarasii sai, s-a început un crivat puternic, care l-a doborât. Nu mai putea misca. Câinii s-au ghemuit in jurul lui aparândul. Când a fost gasit câinii nu mai erau in viata, iar el ca prin minune a scapat cu zile.
Nararea este intradiegetica, naratorul povesteste de la persoana I. Toate personajele tin de planul realului.
„... Vasile Voiculescu ne reda emotia uitata a basmelor din copilarie, ne obliga sa credem în plasmuiri miraculoase, ne captiveaza, ne fura; ne confrunta nu cu misterul unei lumi si al unor oameni de demult, ci cu misterul cel mai simplu al artei literare” (Nicolae Manolescu)
În opera lui Leonid Dimov „Vârcolacul si Clotilda” personajele apartin unor lumi diferite: Vârcolacul – lumii întunericului, iar Clotilda – lumii reale. În „Vârcolacul si Clotilda” are loc fuziunea dintre fantrastic si cotidian banal. Insertia vârcolacului albastru în cotidianul banal echivaleaza cu interferarea celor doua planuri. Clotilda este o masiva jucatoare de tenis care, dupa un lung joc, a obosit si s-a asezat la o terasa. La masa, alaturi, statea asezat un vârcolac albastru. El o privea cu tristete. La un moment dat Clotilda a întins mâna peste masa, iar vârcolacul foarte bucuros o apuca. Atingerea dintre cei doi a avut loc, însa povestea de dragoste se termina în „coada de peste”. Nu stim daca Clotilda a devenit si ea „monstru al întunericului” sau daca vârcolacul s-a adaptat lumii reale.
Dorinta de a evada din aceasta lume a fost simtita de primii oameni, tocmai pentru ca credeau în fiinte ce nu apartineau acestei lumi, spirite superioare care controleaza pamântul si viata oamenilor: zeii. În „Mic dictionar mitologic greco-roman” Anca Balaci ne prezinta istoria zeilor în conceptia oamenilor antici ce doreau sa explice cât mai verosimil fenomenele pentru care nu puteau gasi un echivalent laic.
Alte povestiri fantastice românesti, cum ar fi „Lostrita” de Vasile Voiculescu, au aceleasi trasaturi ale fantasticului. Iesirea din limitele realului este prezenta în fiecare.
Necunoscutul si fenomenele irationale au existat dintotdeauna si atâta vreme cât vor exista, ele vor reprezenta o inepuizabila sursa a fantasticului.