de Mihai Eminescu


Lacul


Mihai Eminescu, supranumit Luceafarul poeziei românesti, face parte din generatia marilor clasici alaturi de Ion Creanga, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale grupati de Titu Maiorescu la cenaclul literar Junimea care a functionat la Iasi si apoi la Bucuresti. El a trait între anii 1850-1889 si a debutat în anul 1866, cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” scrisa la moartea profesorului sau de limba româna.
Temele favorite ale poetului sunt: timpul, natura, istoria nationala si dragostea.
Printre cele mai importante poezii enumeram: „Luceafarul”, „Scrisorile” (V), „Mai am un singur dor”, „Seara pe deal”, „Revedere”, „Glossa”, etc.
Poezia „Lacul” a fost publicata la 1 septembrie 1876 în revista „Convorbiri literare”. Ea apartine genului liric în care predomina exprimarea unor stari sau a unor sentimente ale eului liric.
Tema poeziei este dorinta arzatoare a îndragostitului de împlinire a iubirii ce ramâne doar un vis neîmplinit.
Eminescu imagineaza în poezia „Lacul” o întâlnire cu fiinta iubita care este pentru el unica si ideala.
Prima strofa a poeziei prezinta o imagine feerica a lacului încarcat cu flori de nufar. Lacul apare apoi personificat si vibreaza împreuna cu poetul.
Strofa a doua cuprinde motivul asteptarii, înfatisat însa ca posibilitate. Tot ca posibilitate este prezentat si gestul tandru al îmbratisarii. Apoi este marcata prezenta fiintei iubite. Prezenta fiintei iubite este marcata prin pronumele personal „ea”, care sugereaza o iubire ideala.
Strofele a III-a si a IV-a cuprind visul de iubire al poetului, generat de starea de asteptare si de singuratate. Poetul îsi imagineaza un anumit scenariu al împlinirii visului de iubire având senzatia de ireal, de vis.
În strofa a V-a visul ia sfârsit, iar eul liric se trezeste la o realitate trista si dureroasa, deoarece totul a fost în zadar. Poetul dezamagit, trist si singur ramâne în acelasi decor, dar mai putin dinamic si luxuriant.
Imaginea cadrului natural în care