LUMINI $I SUNETE BACOVIENE

George Bacovia, pseudonimul lui G. Vasiliu, a fost poet roman $i a trait intre anii 1881 – 1957 (s-a nascut la Bacau). A fost cel mai ilustru reprezentant al simbolismului romanesc. Lirica sa („Plumb”, „Scantei galbene”, „Stan^e burgheze”) exprima sentimentul izolarii, monotonia vie^ii burgheze, obsesia mor^ii, nevroze $i atitudini halucinante in decorul dezolant al periferiei provinciale. A scris poeme in proza („Buca^i de noapte”, „Dintr-un text comun”) pentru care a ca$tigat premiul na^ional in 1934.
Nu po^i fii judecatorul unei opere (nici chiar daca e$ti autorul ei), fara sa-i alterezi „sunetul sau sensul” (Valery).
Nu exista o metafizica propriu – zisa la Bacovia, dar nelini$tea moral – religioasa apasatoare este un „suras deasupra filozofiei”. Nefiind un poet la limbajului, se lasa, totu$i, provocat de acesta cand ruptura, ambiguul pun stapanire pe spiritul sau. Contrar opiniilor de pana acum, Bacovia este un „copil divin” (Jung) care, in fiecare toamna, se autoregenereaza in spa^iul sacru, in loc sa afirme ca n-a mai murit. Pierzandu - $i prezen^a, el este geamanul apei: fara varsta, fara loc, fara forma, doar un arheu plangand. El se iube$te numai in starea aceasta, piere numai in starea aceasta, caci piere depa$indu-se. El nu vorbeste „direct” cu nimeni, cu nimic.
„Exista o atmosfera bacoviana: o atmosfera de cople$itoare dezolare, de toamna cu ploi putrede, cu arbori cangrena^i, limitata intr-un peisagiu de mahala de ora$ provincial, intre cimitir $i abator, cu casu^ele cinchite in noroaie eterne, cu gradina publica rava$ita, cu melancolia caterincilor $i cu bucuria panoramelor in care „princese ofteaza mecanic in racle de sticla”; $i in aceasta atmosfera de plumb, o stare sufleteasca identica: o abrutizare de alcool, o deplina dezorganizare sufleteasca prin gandul mor^ii $i al neantului, un vag sentimentalism banal, in ton