LUMINI $I SUNETE BACOVIENE
George Bacovia, pseudonimul lui G. Vasiliu, a fost poet roman $i a trait intre anii 1881 – 1957 (s-a nascut la Bacau). A fost cel mai ilustru reprezentant al simbolismului romanesc. Lirica sa („Plumb”, „Scantei galbene”, „Stan^e burgheze”) exprima sentimentul izolarii, monotonia vie^ii burgheze, obsesia mor^ii, nevroze $i atitudini halucinante in decorul dezolant al periferiei provinciale. A scris poeme in proza („Buca^i de noapte”, „Dintr-un text comun”) pentru care a ca$tigat premiul na^ional in 1934.
Nu po^i fii judecatorul unei opere (nici chiar daca e$ti autorul ei), fara sa-i alterezi „sunetul sau sensul” (Valery).
Nu exista o metafizica propriu – zisa la Bacovia, dar nelini$tea moral – religioasa apasatoare este un „suras deasupra filozofiei”. Nefiind un poet la limbajului, se lasa, totu$i, provocat de acesta cand ruptura, ambiguul pun stapanire pe spiritul sau. Contrar opiniilor de pana acum, Bacovia este un „copil divin” (Jung) care, in fiecare toamna, se autoregenereaza in spa^iul sacru, in loc sa afirme ca n-a mai murit. Pierzandu - $i prezen^a, el este geamanul apei: fara varsta, fara loc, fara forma, doar un arheu plangand. El se iube$te numai in starea aceasta, piere numai in starea aceasta, caci piere depa$indu-se. El nu vorbeste „direct” cu nimeni, cu nimic.
„Exista o atmosfera bacoviana: o atmosfera de cople$itoare dezolare, de toamna cu ploi putrede, cu arbori cangrena^i, limitata intr-un peisagiu de mahala de ora$ provincial, intre cimitir $i abator, cu casu^ele cinchite in noroaie eterne, cu gradina publica rava$ita, cu melancolia caterincilor $i cu bucuria panoramelor in care „princese ofteaza mecanic in racle de sticla”; $i in aceasta atmosfera de plumb, o stare sufleteasca identica: o abrutizare de alcool, o deplina dezorganizare sufleteasca prin gandul mor^ii $i al neantului, un vag sentimentalism banal, in tonul caterincilor, si macabru, in tonul papu$ilor de ceara ce se topesc, o descompunere a fiin^ei organice la mi$cari silnice $i halucinante, intr-un cuvant, o nimicire a vie^ii nu numai in formele ei spirituale, ci $i animale”. (S. Lovinescu)
Daca poezia romaneasca este elegiata in esen^a sa, Bacovia o intoarce la stadiul de bocet, Miori^a fiindu-i „mama pierduta”. Monologul in vid ii este eliberare $i metamorfoza: el refuza ecoul limitelor, inlocuindu-l cu ecourile unor cuvinte glosatoare de plans si strigat. Muzica este mi$carea tacerii, dar tacerea lui este un apel la apusuri diafane unde un niciodata al iubirii se converte$te in niciodata al vie^ii. Nu traie$te decat in func^ie de el insusi. Copilaria l-a „deviat muzical” $i antropologic: de aici metafizica plansului – ras, a dereglarii erotice in direc^ia povestirii. Sensibilitatea lui – eternitatea negativa. Izgonit $i din propriul sau amor defunct, ridicat la rang de univers, el aude timpul: in jurul acestui auz temporal acut se mi$ca poezia sa, proiec^ia iubirii sale autoconstructoare.
Lipsit de apa, fie ea $i bolnava, o invoca obsedant, o feminizeaza: aici se va oglindi $i tot aici i$i va ineca iubirea. Starile de agregare $i dezagregare: paradisuri artificiale $i oaze pentru suflet.
Daca iubirea ar arata ca un arbore, ceea ce vede $i cheama Bacovia este doar radacina. Efectul „sonor” al iubirii este o adevarata criza in profunzime, devierea de la normal, in clopotul lui Gauss, il face sa se simta un proscris. Crea^ia $i via^a lui: doua vase comunicante; dragostea $i crea^ia: doi poli $i o continua plecare.
A trai, pentru el, nu inseamna a comunica; el exista cu secretele sale, cu indisponibilitatea sa, caci s-a nascut langa Zidul Plangerii.
Ne$ansa trupului l-a facut sa-$i ceara trupul printr-un surplus de spirit: un trup de moarte in alt trup de via^a - $i cuplul se na$te. Lumea nu exista daca nu participa la natura fiin^ei sale: a$a se explica neaderen^a sa la lumea de dinauntrul salonului in care nici un cuvant nu este permeabil la speran^a. Iubita se afla aici, iar mainile ei care-si au un singur rost nu pot fi spalate cu toate parfumurile Orientului. Drama lui: el nu este in spectacol $i repeta zilnic aceasta.
„Eu iubesc” ar fi o $ansa pentru „eu gandesc”. Via^a lui este trecutul lui, el este altceva: este prezent datorita fidelita^ii prin care s-a facut indisponibil. Dintr-o alta via^a i$i ia subiectele vie^ii prezente. Poezia devine nesperan^a, nu disperare; nu se raporteaza la nici un obiect, ci la plansul lor intern.
Teatru al sufletului sau al iubirii? Psihodrama l-ar ajuta sa scape de celelalte euri care nu-i iubesc eul. Semn pentru sine $i simbol pentru celalalt, Bacovia arde fara sa se stinga, i$i arde gesturi, amor, cuvinte...
Acest bolerou ce-l emana poezia $i via^a sa sugereaza paradisul pierdut. Sangele, element vi...