În creatia lui Eminescu , dragostea si natura sunt teme permanente. Natura este cadru fizic pentru gesturile poetului. Eminescu este un poet al spatiului cosmic , prin multimea elementelor cosmice: stele , soare , luna , cer , luceafar , dar si un cântaret al naturii terestre în vesnica rotire a anotimpurilor.
Dragostea se afla într-o perfecta asonanta cu natura.. Natura este stare de spirit , în sensul ca înfatisarea ei este dictata de suflet.
Poezia începe simplu cu o ruga adresata , dupa cum se poate întelege unui ,,lui” unui ,,el”. Nu se descopera , nu se arata cine adreseaza aceasta ruga , la început , dar se poate vedea altceva . Si anume se poate vedea cum ,,ea” cea care vorbeste , pare sa fie una cu fiinta ,,lui”. Doar ea îl poate întelege , doar ea îl cunoaste atât de bine , si , mai presus de toate , ea îl iubeste ,, atât de mult ” .
,, O, ramâi , ramâi la mine ,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu stiu sa le-ascult;”
Pentru ,,ea” el este printul ei , este materializarea unui basm , dar printul este cuminte , prin care se vede o puritate sufleteasca adânaca.
,, În al umbrei întuneric
Te aseman unui print ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu achi negri si cuminti; ”
Cu grija unei mame parca „ea” îl introduce într-o lume minunata , plina de viata , de miscare , de adevar. Si totul pare sa treaca asemenea unor clipe, iar clipele par veacuri. Toata imaginea se limpezeste dupa ce ni se dezvaluie si penultima strofa.
„ Astfel zise lin padurea ,
Bolti asupra-mi clatinând;
Suieram l-a ei chemare
S-am iesit în câmp râzând.”
Vedem mama natura , padurea lui Eminescu cum îi vorbeste , cum îl ocroteste , cum îl iubeste ca pe propriul ei pui ce este. El , puiul de om , este plin de inocenta copilariei , inocenta care îl ajuta sa patrunda dincolo de zidurile unei realitati oarbe. El vede cu ochii sufletului ,cu ochii copilariei întreaga viata a naturii .
Padurea , lasata acolo de Dumnezeu , de milenii , parca de când lumea , îl primeste in sufletul si în inimioara ei , învatându-l si aratându-i cele mai adânci secrete ale ei.
Îl pune deasupra tuturor creatiilor acestei lumi materiale , îl vede print prin cea mai simpla si cea mai importanta putere în lumea acestora , cea care te face sa zbori pâna dincolo de limitele materialului , peste culmile si voile imaginatiei : inocenta. Ochii lui, fereastra sufletului , mari si negri , sunt însa plini de aceasta lumina a încrederii iubitei. Pentru , ca în cele din urma , inocenta înseamna lipsa pacatului , iar lipsa pacatului înseamna iubire absoluta si încredere oarba. Adevarul pe care îl cunoaste este singurul si nu mai exista altul. Plus , copii sunt vocea adevarului , ei spun lucrurile pe nume , asa cum le vad , si vad bine.
Grijile lumii materiale , taifunul de zi cu zi al orelor , obligatiilor , neîntelegerilor , îl transforma pe poet. Pierde coroana inocentei , care va ramâne în urma sa ca o amintire luminoasa si tristetea îl cuprinde cu putere mai mare.
„ Unde esti tu copilarie
Cu padurea ta cu tot ? ”
Oricât ai fi de batrân , ceea ce ramâne etern ca o lumina , dupa care , chiar de nu recunoaste nimeni , toti duc dorul , este tocmai fericirea si inocenta copilariei , a copilariei pierdute printre stalpii de marmura ai unei încaperi largi si pline de lucruri cât mai ciudate , numita maturitate .
„ Astazi chiar de m-as întoarce
A-ntelege n-o mai pot…
Unde esti , copilarie,
Cu padurea ta cu tot? ”
Copilaria cu visurile sale s-a pierdut la fel ca si dorul sau de a vedea dincolo de zidurile materialului. Izvorul sau lânga care se odihnea, padurea sa , soaptele ei , erau etern pierdute prin valurile vietii. Si a-ncerca acum sa fie din nou copil , nu mai e cu putinta . Viata l-a schimbat întru totul , natura a adormit pentru el.
...