Oralitatea fragmentata

Trasaturile definitorii ale oralitatii, ce decurg din specificul situatiei de comunicare, sunt:
Realizarea sonora
Comunicarea directa
Spontaneitatea
Secventialitatea

Oralitatea este predominant fragmentara, in vreme ce scrisul inseamna integrare, pentru ca suplineste contextul absent, permite revizia si organizarea mesajului.
Mesajul oral dispune de mijloace specifice pentru a transmite informatii si atitudini/stari subiective: intonatia, accent suplimentar pe anumite cuvinte, pauze, variatii de ritm, variatii de viteza, a rostirii, variatii de cantitate(lungiri de sunete).
Mesajul scris utilizeaza mijloace prin care noteaza unele trasaturi orale (semnele de punctuatie), dar are si conventii proprii : dispunerea in pagina, abrevierile, schemele grafice. Anumite texte – document reprezinta transcrierea cat mai fidela a unui mesaj oral. Alte texte (mai ales cele literare) cuprind doar anumite trasaturi de oralitate.
Oralitatea in literatura – in dialogurile personajelor sau in discursul naratorului – nu este deci o transcriere fidele a veritabilei oralitati, ci o sugerare a acesteia, pe baza unei selectii din trasaturile specifice.


Caracteristici ale oralitatii


Comunicarea directa, fata in fata, permite folosirea mijloacelor nonverbale (gesturi, mimica). De asemenea, vorbitorul recurge la context, se refera la situatia de comunicare prin cuvinte cu valoare de “gesture verbale” (ex : aici, acum, acesta etc.), se adreseaza direct interlocutorului (prin interjectii de adresare, vocative, verbe la imperativ, forme verbale si pronominale la persoana a II a).
Caracterul spontan al mesajului oral permite manifestarea puternica, mai directa a afectivitatii. Exprimarea spontana poate produce inovatii, dar adesea se rezuma la stereotipii, la comoditatea cliselor si a expresiilor deja date. Un efect al spontaneitatii poate fi si aparitia anumitor erori, a nejlijentelor in exprimare. Unele mesaje se pot caracteriza prin : incoerenta, ezitante, nu se