PARADIS ÎN DESTRAMARE
- comentariu literar -
Lucian Blaga
Între piesele cele mai reprezentative din “Lauda somnului”, “Paradis în destramare” este, neîndoielnic, cu deosebire simptomatica pentru sentimentul general al volumului. Analiza poeziei confirma, usor si integral, titlul foarte propriu pe care autorul i l-a dat. Ne aflam, asadar, în fata unui peisaj edenic devastat, în care arhanghelul pazitor nu mai tine în mâna decât mânerul unei spade ramase fara flacari, serafimii colinda pajistile si ogorul în cautarea unui adevar care li se refuza, arhanghelii ara cu pluguri de lemn, coplesiti de greutatea aripilor, îngerii goi se culca zgribuliti de frig si fân, când porumbelul Sfântului Duh stinge luminile zilei, în vreme ce apa vie e invadata de paianjeni, rea premonitie pentru ce va urma, caci îngerii însisi vor putrezi sub glie, unde “tarâna va seca povestile / din trupul trist”.
Procedeul evident este acela al acumularii gradate a unei serii de elemente convergente care compun imaginea dezolanta si fara speranta a unui univers aflat în plina si cumva inexplicabila involutie. Peisajul paradiziac este asimilat unuia natural si câmpenesc, în care fiintele celeste savârsesc gesturi obisnuite si au îndeletniciri rurale: merg pe câmpuri, ara cu plugurile ca niste amarâti gospodari si se culca în claile de fân, spre a se apara de racoarea noptilor. Nu un paradis supraterestru, idealizat, ci unul coborât din ceruri, sofianizat. Asimilarea personajelor sacre cu cele comun omenesti este un procedeu mai general al liricii de la “Gândirea” pe care Blaga îl foloseste si el cu consecventa tocmai ca o expresie a perspectivei ortodoxiste asupra relatiei dintre lume si divinitate.
Nici un fel de explicatie nu lasa poetul sa se strecoare în text cu privire la cauza acestei lente decadente. Tabloul trebuie luat asa cum este ca o ipostaziere a unei stari interioare pe care o putem descifra, dar n-o gasim marturisita. Altfel spus, poezia lui Blaga, si aceasta, si oricare alta, p
