Rugaciune

Volumul „Poezii” din 1905, care se deschide cu poezia Rugaciune, este o evocare lirica a satului transilvanean. Satul lui O. Goga, robit de veacuri, tînjeste dupa libertate sociala si demnitate nationala. Poetul da glas patimirii unui neam îmbatrînit într-o expresie dureroasa, parasit de doruri si razvratiri neîmplinite; vestind credinta in alte vremuri, de infricosate izbavite.
Multi dintre poetii nostri si-au sintetizat, în una sau mai multe poezii, cele mai pretioase din conceptiile lor despre arta si rolul ei în societate. În mod demonstrativ, Goga publica si el în fruntea primului sau volum de versuri, care cuprind de astfel piesele de rezistenta ale creatiei sale, un vibrant manifest literar ce defineste cu pregnanta caracterul propriei inspiratii. Întelesul îl deducem din modalitatea compunerii metaforice a versurilor, sintetizat in tilul poeziei. Titlul poeziei, cuvântul rugaciune, implica sensul de împlorare, de ruga fierbinte, staruitoare, izvorâta dintr-un suflet rascolit de durere, dintr-o deznadejde care cere liniste. Sensul acesta se descopera chiar din prima strofa când poetul deprimat, dezorientat, obosit si având senzatia de gol psihic rosteste invocatia poetica care impresioneaza prin gestul de umilinta ce insoteste ruga: „Eu cad neputicios, stapâne, / În fata stralucirii tale, / Eu în genunchi spre tine caut: / Parinte: - orînduie- mi cararea”.
Cauza zbuciumului sufletesc, pentru care cere îndurare poetul, o aflam din strofele urmatoare: Coplesit de doruri, de ispite si de patimi - care sunt ale omului - , strigatul de durere al umilitilor vietii „cu umeri gârbovi de povara”, îi mustra constiinta. În numele acestora ar vrea poetul sa înteleaga taina lumii, farmecul vietii, ce-nsemna dragoste si ura, cântec si lumina.
Poet cetatean, temperament impetuos, Goga respinge poezia framântarilor marunte, sterile, opunîndu-i „Cântarea patimirii noastre”, a colectivitatii din care face parte. Dorind sa se smulga din haosul ispitelor intime,