Legatura ionica


Legatura ionica (electrovalenta). Aceasta legatura este, de fapt, o atractie electrostatica intre ioni incarcati cu sarcini electrice opuse.
Teoria electronica a legaturii ionice a fost elaborata in 1916 de catre W.Kossel si in mod independent de catre G.N.Lewis. Cu ajutorul acestei teorii se explica formarea compusilor ionici din ioni monoatomici incarcati cu sarcini electrice opuse care se atrag reciproc.
Modul in care ionii se formeaza este determinat de caracterul metalic sau nemetalic al elementelor care se combina: atomii metalelor cedeaza electronii de valenta, transformandu-se in cationi, iar atomii nemetalelor isi completeaza la octet numarul electronilor din stratul exterior, transformandu-se in anioni.
Ionii metalelor au in stratul exterior acelasi numar de electroni ca atomii gazelor monoatomice situate in sistemul periodic inaintea lor. De exemplu, ionii metalelor alcaline au in acest strat 8 electroni cu exceptia ionului de litiu care are 2 electroni, ca si atomul heliului care il precede in sistemul periodic.
Ionii nemetalelor au octet electronic in stratul exterior, deoarece nemetalele sunt urmate in sistemul periodic de gaze monoatomice cu octet (Ne-Rn).
Ionii avand configuratii electronice stabile in stratul exterior, manifesta o stabilitate mai mare decat cea a atomilor din care provin. De exemplu, atomul de sodiu cedeaza electronul sau de valenta din orbitalul 3s, transformandu-se in ionul de sodiu care are in stratul L octetul electronic al neonului. In timp ce atomul de sodiu manifesta o reactivitate chimica puternica, descompunand apa la temperatura obisnuita:

2Na+2H2O=2NaOH+H2

ionul de sodiu este stabil si in contact cu apa nu o descompune, ci se hidrateaza cu 8 molecule de apa.

Formarea unui compus ionic se reprezinta, scriind simbolurile chimice ale elementelor care interactioneaza chimic si insemnand prin puncte in juru