Problematica repunerii în termenul de prescriptie potrivit reglementarilor actuale


Repunerea în temeiul de prescriptie se plaseaza pe terenul mai larg al unei institutii fundamentale a dreptului civil: presdcriptia extinctiva.
Noua realitate româneasca, trecerea la economia de piata impune printre altele un ritm accelerat de reforme dar si de reformulari, reevaluari ale institutiilor juridice traditionale.
Prezenta expunere încearca sa raspunda la cele mai importante aspecte teoretice si practice pe care repunerea în termenul de prescriptie le prezinta potrivit Legii fondului funciar numarul 18/1991 si Legii nr. 112/1995, pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatie de locuinte trecute în proprietatea statului.
Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva prin Articolul 19 prevede: institutia judecatoreasca sau organul arbitral poate, în cazul în care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea actiunii, ori sa încuviinteze executarea silita. Potrivit Alin. 2 din Art. 19 “Cererea de repunere în termen va fi facuta numai în termen de 1 luna de la încetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie”.
Dispozitiile mentionate mai sus reprezinta regula în materia repunerii în termenul de prescriptie dar la care, prin dispozitiile Legii nr. 18/1991 si Legii nr. 112/1995 se stabilesc 2 situatii de exceptie.
Articolul 12 alin. 1 din Legea fondului funciar prevede:” Calitatea de mostenitor se stabileste pe baza certificatului de mostenitor sau a hotarârii judecatoresti definitive, ori în lipsa acestora prin orice probe din care rezulta acceptarea mostenirii”.
Alineatul 2 al articolului 12 adauga ca: “Mostenitorii care nu-si pot dovedi aceasta calitate, întrucât terenurile nu s-au gasit în circuitul civil, sunt socotiti repusi de drept în termenul de acc