SOMNUL LA OM


În opozitie cu starea de veghe caracterizata prin activismul si luciditatea psihicului si identificabila cu constiinta, somnul poate fi definit ca o stare reversibila a organismului asociata cu scaderea pâna la disparitie a reactiilor adaptative superioare, a relatiilor si reactiilor senzorio-motorii cu si fata de mediul înconjurator. Este starea în care omul ramâne complet lipsit de aparare.

“Faptul ca orice fiinta superior organizata accepta acest risc pentru o parte considerabila a vietii sale sugereaza presupunerea ca somnul trebuie sa aiba o functie vitala ”, scria cu multi ani în urma Hess. Tot el aprecia, prin 1965, ca somnul este o functie fiziologica integrala, o conditie de baza a vietii, un fenomen fundamental pozitiv, deoarece reîmprospateaza organismul si previne epuizarea. Freud, la timpul sau, considera ca somnul îndeplineste în viata omului doua functii majore:

biologica – constând în asigurarea relaxarii organismului
psihologica – concretizata în stingerea interesului pentru lumea externa

Faptul ca somnul îndeplineste astfel de functii majore în existenta umana este demonstrat, printre altele, de perioadele de deprivare de somn care, actionând ca o suprasolicitare, epuizeaza rezervele functionale ale organismului. De asemenea, ele se asociaza cu modificari ale tabloului psiho-comportamental al omului, cu aparitia de confuzii, dezorientare, iritabilitate. Desi somnul îndeplineste functii vitale pentru organismul uman, desi el este necesar si avantajos pentru organism, nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca prin prelungirea lui ar putea deveni o piedica în calea existentei omului.
Ephorn si Carrington îsi exprimau opinia ca tendinta de scadere a tonusului cortical, inerenta somnului, trebuie tinuta în frâu în limite adaptativ-adecvate, tocmai pentru a putea fi restabilita fara dificultati capaciatea corticala de veghe.
Pentru aceasta proble