SURSELE CUNOASTERII


Cuvântul ,,cunoastere” este utilizat pentru a desemna atât o activitate prin care iau nastere cunostintele, cât si rezultatele acestei activitati. În primul sens sunt considerate capacitatile de cunoastere ale mintii si functionarea lor, iar în al doilea sens, sunt avute în vedere cunostintele gata constituite, notiuni, judecati, teorii. Filosofii s-au interesat atât de facultatile si demersurile ce intervin în producerea cunostintelor, cât si de analiza rezultatelor finale ale acestor demersuri.
Problema genezei si surselor cunoasterii, în masura în care este cercetat din punctul de vedere al unui interes filosofic a fost caracterizata în diferite feluri.
Mari filosofi ai trecutului au crezut ca valoarea de cunoastere sau buna întemeiere a cunostintelor poate fi stabilita cu referire la sursele lor si la caile pe care au fost obtinute, pornind de la aceste surse. Cunostintele noastre sunt autentice daca si numai daca sunt produsul unei surse acreditate. Multi filosofi din antichitate au caracterizat cunostintele în functie de sursele din care provin acestea: simturile sau intelectul. Prima cunoastere, conoasterea prin simturi, este numita de Democrit obscura, iar cea de-a doua, cunoasterea prin intelect, autentica. Motivul opozitiei simturi – intelect, aparenta – cunoastere a esentei apare în filosofia lui Platon. Stiinta se atinge printr-o progresiune de la cunoasterea prin simturi a lumii sensibile, la cunoasterea prin intelect a adevaratei realitati, a lumii esentelor si formelor pure, eterne.
Autorii ce ilustreaza filosofia rationalista si empirista a cunoasterii din sec. XVII – XVIII au socotit ca problema originii cunoasterii drept problema centrala a filosofiei cunoasterii si au considerat ca numai prin dezlegarea ei vor putea evalua limitele cunoasterii si valoarea comparativa a diferitelor cunostinte. O idee este o cunoastere autentica numai daca se poate arata ca pro