Cruciada copiilor


În anul 1212, lasîndu-se purtati de un elan mistic copiii Occidentului se ridicau la arme hotarîti - nici mai mult nici mai putin - sa înfrunte ostile necredinciosilor si sa elibereze Locurile Sfinte. Începuse ceea ce avea sa intre în istorie sub numele de Cruciada Copiilor.
Este un eveniment, arhisuficient pentru a demonstra credinta epocii. Pentru ca destui dintre cei mari au aderat la convingerea copiilor, care în urma unor viziuni primite de liderii lor (era înca epoca maselor conduse de viziuni), ajunsesera sa fie convinsi ca singura solutie de eliberare a Mormîntului era o lupta a credintei oarbe si a nevinovatiei copilaresti, cu unicul sprijin al lui Dumnezeu, toate acestea dupa ce încercarile anterioare ale “celor mari” suferisera esecuri usturatoare. Pilda luptei dintre David si Goliath era din ce în ce mai pomenita de toate gurile, caci atîta vreme cît nu ai pacate, esti curat - si cine este mai curat decît copiii? - nu-ti mai trebuie arme pentru a face un razboi de succes. Nimeni nu se mai întreba daca era un razboi drept si nu acum vom intra în argumentatii pe marginea acestui subiect. Tuturor li se parea cît se poate de bine sa se încapatîneze într-o lupta fara sorti de izbînda si fara motivatii reale. Orice tactici combative erau folosite si folositoare; chiar si aceea de a arunca niste copii - al caror sef avea zece ani - în lupta. Era o lume teribila.
Vremile au trecut, momentul a fost dat uitarii si se mai pastreaza doar în studiile de specialitate. Teribilismul însa, înca îsi mai are salas printre noi. Copiii înca se mai arunca în lupte cu sau fara motiv, înca li se pare ca numai în virtutea faptului ca exista si sînt copii au dreptul la victorie. Ce e mai rau, este ca nimeni nu se chinuie sa-i dezbare de acest prost narav. Interesant este ca, desi teribilismul este o boala a copilariei, ca si varsatul, sînt destui adulti care dau semne vadite ca sufera de ea. A fost dintotdeauna la moda, cel putin de cînd s-a vazut ca t