LUCIUS ANNAEUS SENECA


Seneca (4 a.Chr.-65 p.Chr.), fiul cunoscutului retorician Marcus Lucius Annaeus Seneca, filosof, dramaturg si om de stat, a fost unul dintre cei mai importanti scriitori ai perioadei de argint a literaturii latine. A studiat mai întâi elocinta, ca apoi sa ia lectii de filosofie de la Attalus, Fabianus si Sotion. Principalele sale scrieri etice sunt „Scrisori morale”. Dupa ce a fost în exil în Corsica, a devenit preceptorul lui Nero, urmând ca dupa ce acesta din urma a devenit împarat, sa-l implice pe Seneca în conjuratia lui Pison si i-a poruncit sa-si ia viata; Seneca si-a taiat venele.
Din voluminoasa sa opera este de retinut morala sa apropiata de cea a stoicilor, dezvoltata în „Questiones naturales”, se opune lui Cicero, pentru care viata sociala si datoria de cetatean sunt pe primul loc. Întelepciunea consta în a-si cultiva vointa de a-si gasi fericirea în virtute, si nu în hazardul bogatiei materiale. Originalitatea lui Seneca sta în patrunderea cu care a surprins viciile si relele contemporanilor sai, sta în locul acordat milei si omeniei fata de sclavi, de gladiatori. Ideile sale au facut ca el sa fie consultat nu numai de filosofi, ci si de Parintii Bisericii si de moralistii crestini. Sinuciderea catre care a fost împins a oferit un model celebru de stoicism în actiune.
Îl putem încadra pe Seneca la stoicismul imperial, în mod esential roman, ale carui mari nume sunt, alaturi de acesta, Epictet si împaratul Marcus Aurelius.
O privire de ansamblu asupra stoicismului; Stoicismul, ca de altfel epicurianismul care îi este contemporan, este întâi de toate o doctrina morala care propune reguli de viata menite sa conduca la atingerea fericirii si a întelepciunii. Totusi, aceste reguli se sprijina pe o conceptie teoretica si rationala despre univers. Tocmai în acest sens stoicismul este o filosofie.
Stoicismul se caracterizeaza în primul rând prin naturalismul sau, manifestat în preceptul potrivit caruia trebuie sa „traim în armo