Deficienta de vedere

Constituirea unei dominante în viata individului are o influenta deosebita asupra organismului, dar si asupra personalitatii. Vederea organizeaza si regleaza miscarea, postura, echilibrul, supletea, armonia actelor motorii de conduita, pronuntia verbala, mimica si pantomimica. Pierderea vederii sau diminuarea acesteia atrage dupa sine un dezechilibru deosebit de mare în activitatea nervoasa superioara, în structurarea automatismelor, în starea ei morala, în integrarea sociala a acesteia.
La deficientii de vedere din nastere, desi apar unele dificultati de relationare, tensiunile interioare sunt mai reduse, spre deosebire de deficientii în urma unor accidente, boli, unde dezechilibrele sunt foarte puternice, iar framântarile îl marcheaza pe individ toata viata. În functie de gradul pierderii acuitatii vizuale, se folosesc termeni ca: ambliopie (acuitatea vizuala între 0,2 si 0,1) si termenul de cecitate sau orbire, pentru acuitatea vizuala de la 0,05 pâna la incapacitatea de a percepe lumina.
O serie de specialisti, impresionati de marea capacitate compensatorie si adaptativa a deficientilor de vedere, credeau în existenta unei „psihologii a orbilor”. Ca urmare, atitudinile de-a lungul timpului au reflectat acest lucru.
Societatile primitive îi sacrificau pe orbii din nastere, deoarece se credea ca întruchipeaza spiritele rele. În conceptia celor care credeau în reîncarnarea sufletului, acestia ar fi ispasit pacate comise în timpul vietii anterior traite. Spartanii îi sacrificau, pentru ca nu puteau face fata instructiei militare. În mitologia greaca, zeii îi pedepseau pe muritori cu orbirea când se faceau vinovati de tradare în dragoste.
Despre Homer, autor al Iliadei si Odiseei, se spunea ca este nevazator, iar justitia era înfatisata prin chipul zeitei Atena, legata la ochi. Se spune ca cunoscutul filosof Democrit si-ar fi provocat orbirea, la batrânete, convins ca astfel îsi va ajuta spiritul sa patrunda mai adânc în tainele cunoasterii.