Portretul ciobanului moldovean
Porterul fizic este realizat cu ajutorul unor metafore sau comparatii metaforice, si fac din cioban un ideal de frumusete masculina si cuceritoare barbatie. De asemenea, în realizarea acestui personaj s-au folosit si elemente ale cadrului natural, care sugereaza legatura om – natura si zona de ses, nu cea montana, ca în motivul alegoriei mortii ca nunta.
Portretul moral se evidentiaza prin sensibilitate si gingasie sufleteasca, deoarece si în ultimele momente ale vietii el se gândeste mai întâi la cei mai slabi, nepregatiti sa înfrunte situatia (mama, oi) si pentru aceasta îi cere mioarei nazdravane sa îi spuna mamei ca s-a însurat “cu o mândra craiasa”, dar sa nu îi spuna ca la nunta s-a a avut ca nuntasi elemente ale universului, pentru ca mama ar intui adevarul.
Ciobanul moldovean este întruchiparea virtutilor poporului nostru. Singurul sentiment pe care el îl cunoaste este iubirea: iubeste natura, cu care este solidar si frate, iubeste viata, de care se desparte cu mare greutate. El nu îi uraste nici pe cei doi presupusi ucigasi, pe care nu se poate razbuna, caci nu poti pedepsi pe cineva pentru o simpla banuiala, asa ca nici nu îi blestema. Dragostea de viata a ciobanului se mai desprinde si din faptul ca el vrea, ca dupa moarte, sa i se puna la cap trei fluiere (de fag, de os si de soc), iar cineva care iubeste atât de mult cântecul, iubeste si viata, deci nu-si poate dori moartea.
De asemenea el iubeste foarte mult îndeletnicirea sa, dar si munca în general. El nu fuge din fata pericolului tocmai pentru a nu-si trada îndeletnicirea, nu doar pentru a nu da dovada de lasitate.
Refuzul sau de a lua masuri împotriva celor doi ciobani este urmarea acceptarii unui fapt concret: chiar daca si-ar fi luat turma si ar fi mers, împreuna cu un câine “barbatesc” si “fratesc”, în “negru zavoi”, tot nu ar fi avut sorti de izbânda, datorita inferioritatii numerice în care se afla.
Seninatatea cu care el îsi accepta destinul nedrept poate fi explicata prin faptul ca el nu considera moartea ca un sfârsit al vietii, ci ca o lege inexorabila, ca o noua viata în sânul naturii.
El da dovada de superioritate morala, caci îi considera oameni pe cei doi banuiti ucigasi, sigur fiind ca acestia tot îl vor îngropa. Totusi, acest fapt sugereaza si izolarea totala în care traiesc pe munte.
În mintea ciobanului, venirea moartea este vazuta doar ca o posibilitate, nu ca o certitudine, dupa cum o zice chiar el: “Si de-ar fi sa mor”.
BALADA MIORITA
Este o creatie populara în versuri, cu subiect realo-fantastic, în care se consemneaza fapte, gânduri, experiente ale unor eroi exemplari, surprinsi în momente de exceptie. Are caracter sincretic, oral, colectiv si anonim (asa se explica multimea de variante), fiind destinata ascultarii într-o colectivitate si având functie educativa prin modelele de caracter oferite.
Se împletesc diferite motive fundamentale: motivul transhumantei, motivul conflictului dintre ciobani, motivul mioarei nazdravane, testamentul liric al ciobanului moldovean, alegoria mortii ca nunta, motivul maicutei batrâne.
Motivul transhumantei începe cu interjectia „iata” si face din cititor/ascultator un adevarat martor al evenimentelor. Cuprinde verbe de miscare (vin, se cobor), ce dau o usoara nuanta de dinamism baladei, cu toate ca aceasta se remarca prin nota de stabilitate data de folosirea repetata a numeralului „trei”: trei ciobani, trei turme de oi.
Motivul conflictului dintre ciobani începe cu conjunctia coordonatoare adversativa „iara”, caci tabloul luminos anterior se întuneca datorita gravitatii complotului pus la cale de ciobanii ungurean si vrâncean.
Eul liric foloseste un ton general obiectiv, dar apar si elemente ce sugereaza compasiunea fata de cel sortit pieirii, dat de utilizarea dativului etic („ca sa mi-l omoare)” si de interjectia groazei („marii”).
Motivul mioarei nazdravane exprima relatia strânsa dintre om si animal; aduce în balada elementul fabulos, prin personificarea mioarei. Acest motiv are un caracter dramatic, datorita dialogului si comportamentului mioarei nazdravane.
Rugamintea acesteia adresata stapânului ei primeste accent de bocet, prin frecventa vocativelor si a verbelor la imperativ, fiind un adevarat avertisment împotriva destinului nedrept. Durerea sufleteasca a mioarei se manifesta printr-o durere fizica si asa se explica faptul ca stapânul ei o considera bolnavioara.
Tot aici întâlnim si afectiunea reciproca dintre om si animal, redata prin frecventa diminutivelor mângâietoare: miorita, draguta, dragutule, bolnavioara.
Testamentul liric al ciobanului moldovean prezinta confruntarea omului cu moartea, superioritatea omului asupra mortii, dar nu prin posibilitatea de a i se sustrage, ci prin capacitatea de a întelege tainele firii, prin conditia omului ca fiinta perisabila.
De aici se desprinde frumusetea sufleteasca a omului simp...