Despre Apocalipsa vorbeste Dictionarul Enciclopedic care o defineste ca ultima carte a “Noului Testament”, atribuita de traditie evanghelistului Ioan, scriere religioasa cu privire la sfârsitul lumii. De asemenea, este si un gen literar apartinând iudaismului (sec. 2-1 i. Hr.) si crestinismului primitiv, tratând simbolic si conventional destinul lumii.
În “Istoria credintelor si ideilor religioase”, Mircea Eliade vorbeste despre Sfârsitul Lumii ca mit universal, facând cunoscute scenariul si principalele personaje ale Apocalipsului. Se regasesc cliseele binecunoscute din întreaga literatura apocaliptica: moravurile decad si se pierd, oamenii se ucid intre ei, pamântul se cutremura, soarele se întuneca, stelele se prabusesc; eliberati din lanturile lor, monstrii napadesc pe pamânt; Sarpele cel Mare iese din adâncul oceanului, provocând inundatii catastrofale. Se întâlnesc si amanunte specifice: o iarna lunga de trei ani, uriasi care se vor catara pe curcubeu sa distruga lacasul zeilor. În cele din urma, armata zeilor si eroilor se va întâlni cu aceea a uriasilor si a monstrilor într-o câmpie întinsa (Armagedon), în batalia hotarâtoare. În acest razboi vor pieri toti, ultimul supravietuitor declansând incendiul cosmic. Orice urma de viata dispare, întreg Pamântul este înghitit de Ocean si Cerul se prabuseste.
Si totusi, acesta nu este sfârsitul. Un nou pamânt rasare, verde, frumos, îmbelsugat, purificat de orice suferinta.
Cum orice gând omenesc adânc porneste de la cauza prima, din cer, opera lui Eminescu izvoraste si ea din fiorul cosmogonic. Poemele lui se învârtesc tot mai aproape sau mai departe de sâmburele de întuneric al golului primar. Fiind atent asupra procesului universal, Eminescu include viziunea lumii între doi poli, geneza si stingerea. Materia este examinata in fierberea ei în aceste doua directii, în miscarea de organizare si dezorganizare. Imaginea apocaliptica a stingerii cosmosului este grandio