Epigonii
de Mihai Eminescu


Este una din creatiile de început ale lui Eminescu,apare într-un grupaj de poezii, în „Convorbiri Literare” alaturi de „Mortua Est” si „Venere si Madona”.
Acestea l-au facut pe Titu Maiorescu sa-l plaseze pe tânarul poet în imediata vecinatate al lui Vasile Alexandri dar si sa-i reproseze tendita exagerata catre filosofara, gustul pentru antitezele exagerate.
„Epigonii” constituie o adevarata „ars poetica” eminesciana , ilustrând mesianismul poetului , rolul artistului si menirea creatiei sale , aceasta poezie finnd un adevarat manifest literar.
Mihai Eminecu a avut marea sansa de a învata literatura de la unul dintre cei mai mari carturari ardeleni , Aron Pumnul ; în al carui „Lepturariu” , viitorul poet va gasi primele informatii despre predecesorii sai , pe care-i admira pentru sinceritatea sentimentelor , considerându-i „pionieri perseverenti ai nationalitatii si ai românismului.
Titlul: „Epigon”=urmasi nedemni ai unor înaintasi celebrii.
+? a fost împrumutat de la un anume Carl Immermann iar antiteza este inspirata de o epigrama a poetului Schiller.
Poezia se structureaza pe o antiteza, element caracteristic romanticilor – antiteza trecut-prezent. Si tot de la romantici împrumuta Eminescu, elogierea trecutului în comparatie cu prezentul decazut.
Poezia debuteaza printr-o strofa în care autorul face o avocare globala a operei de dinainte , pe o tonalitate euforica, superlativa.
Imaginea trecutului este paradisiaca. Eminescu nu face economie de epitete si metafore.Persista ecouri din poezia înaintasilor dar apar si accente eminesciene.
Strofa I poate fi considerata ca un fel de preludiu al unei „apologii”, a unei laude nemasurate.
„Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Ma cufund ca într-o mare de visari dulci si senine Si în jur parca-l colinda dulci si mândre primaveri, Sau vad nopti ce-ntind deasupra-mi oceanele de st