George Bacovia - Universul liricii

Bacovia devine un poet cu un contur distinct de la primul sau volum de poezii Plumb, prin care se impune ca un poet autentic si original, cu o tonalitate cu totul noua în poezia noastra de pâna atunci. În cadrul poeziei noastre simboliste, alaturi de Dimitrie Anghel, de Ion Minulescu si altii, Bacovia ocupa un loc aparte. Motivelor florale si insinuant de melancolie ale lui Anghel, celor exotice si fanteziste ale lui Minulescu, Bacovia le-a alaturat peisajul vârstelor geologice, decorul asezarilor lacustre, ca si viziunile provinciale mohorte si funeste din Plumb. Prin poeziile sale, el creeaza înca de la început - cum avea sa scrie E. Lovinscu - ”o atmosfera de coplesitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitat într-un peisagiu de mahala de oras provincial, între cimitir si abator, cu casutele scufundate în noroaie eterne, cu gradina publica ravasita, cu melancolia caterincilor si bucuria panoramelor, o atmosfera de plumb, în care pluteste obsesia mortii si a neantului o descompunere a fiintei organice “.
Cerul poeziei bacoviene e greu, de plumb, înabusitor si dusmanos, gata parca sa se prabuseasca peste oameni, sa-i striveasca; orizontul între marginile caruia aceasta poezie îsi vibreaza acordurile sumbre este închis cenusiu, strabatut de corbi negri, “corbii poetului Tradem si ai lui Edgar Poe, care taie vazduhul “diametral” singuratici sau în stoluri dense, lugubre”.
În volumul Plumb (1916) se creeaza îndeosebi o viziune de infern, prin evocarea ploilor lungi, despletite si reci, a zapezilor nesfârsite, care iarna îngroapa totul sub caderile lui continui, viziunea ospiciilor, abatoarelor si caramizilor din care se aude metalic si sonor cântecul trist si deprimant al fanfarei militare, într-un cuvânt o lume a deznadejdii, absurda si halucinanta.
Cu volumul Scântei galbene (1926) orizontul poeziei bacoviene pare sa se lumineze un moment, umbra continua de plumb e data putin la o parte,