G. Calinescu, romancier



Când criticul si istoricul literar G. Calinescu, autor pâna în 1932 a doua lucrari despre influenta misiunii catolice în Tarile române si a Vietii lui Mihai Eminescu a facut sa apara, în 1933, romanul Cartea nuntii, multi au fost înclinati sa socoteasca gestul o simpla diversiune. Se înradacinase ideea, lansata de Titu Maiorescu într-un articol din 1886, ca între poeti si critici ar exista o incompatibilitate, ca nici creatorii nu sunt capabili sa dea judecati de valoare asupra fenomenului literar, nici criticii nu poseda instinctul creatiei. Teoria era exemplificata mai ales în cadrul literaturii române, unde, cu toate acestea, un critic, ca E. Lovinescu publicase pâna în 1933 patru volume de nuvele si schite si sase romane, ultimele doua (Bizu si Firu-n patru) de oarecare ecou, Mihail Dragomirescu începând la aceasta data un roman ciclic (Copilul cu trei degete de aur), iar G. Ibraileanu oferindu-ne, tot acum, excelentul roman de analiza, Adela.
Cel care a spulberat pentru totdeauna legenda incapacitatii de a crea a criticilor în domeniul prozei de fictiune este G. Calinescu.
Intentia marturisita a lui G. Calinescu, scriind Cartea nuntii, a fost pe de o parte de a se recrea, pe de alta de a face un exercitiu minor în vederea unei planuite opere epice, cautând a separa, prin dezlantuire, elementul liric care-i e (valabil sau nu) congenital. În repetate rânduri el vestise înainte ca întelege sa faca un roman liric, la modul grec, luând ca model Daphnis si Chloe de Longos. Schematism psihologic, descriptie de atmosfera, chiar elemente de o certa facilitate, în scopul petrecerii, erau prevazute…
Astazi, acest roman al lui G. Calinescu ne apare într-adevar ca un exercitiu, nu minor, dar oricum prea juvenil si academic, fara suficienta desfasurare epica si deci fara observatie psihologica, linear si abstract, uneori chiar conventional. Eroii (tânarul Jim Marinescu, proaspat întors de la studii din strainatate, Vera, fata nobila, Dora, L