Fundamentul operelor literare este in primul rand un fapt real. Literatura inseamna intr-o oarecare masura ,,adevar", dar nu se cunoaste inca o proportie generala. Totul depinde de modul in care autorul a conceput opera. Fictiunea este cea care il situeaza pe autor intr-o anumita pozitie fata de subiectul operei create si este totodata cea care confera o nota de autenticitate.
Nicolae Filimon este unul dintre scriitori care au reusit sa imbine intr-o masura originala si cat mai captivanta tot ceea ce tine de faptele situate intre limitele realului si ceea ce este fictiunea, adica transfigurarea experientelor din real in imaterialul interior. Romanul pus in discutie subliniaza modul in care structurile sociale ale acelei perioade de timp erau conturate. Ca si in operele lui Sadoveanu, nota istorica si motivul adevarului  istoric sunt prezente si aici. Este de-a dreptul spectaculoasa abilitatea acestor prozatori de a integra cat mai bine atentia cititorului in actiunea creata de ei. Adevarul este un subiect destul de controversat. Proportia acestuia incepe sa devina insignifianta in momentul in care se constientizeaza importanta prezentei lui in opera.Putem vorbi de un adevar al interiorului, cat si despre cel al timpului respectiv, cel general, trait de toti aproape in aceeasi masura. Intensitatea acestuia din urma este mai scazuta decat a celui interior, deoarece adevarului personal i se adauga pe parcurs, adevarul colectiv.
Tipologia avarului creata de N. Filimon in romanul sau este un alt motiv de a certifica prezenta unui adevar personal integrat in cel istoric. Acest adevar general prezent in perioada evocata de autor este atestat ca fiind unul de factura pur istorica. Fictiunea se confunda de acum cu interiorul; devine o tolerata a exteriorului capabila sa isi impuna contururile in baza realului. Este foarte frumoasa imagine surprinsa de Manolescu in afirmatia sa; putem discuta de un intreg asemanator din multe puncte de vedere, dar totodata alcatuit din doua