Pâna la aparitia lui ”Ion” în anul 1920, romanul românesc înregistrase numai câteva titluri mai importante: “Ciocoii vechi si noi” de Nicolae Filimon,Ciclul Comanestilor de Duiliu Zamfirescu, ”Mara” ardeleanului Ion Slavici, ”Arhanghelii” tot în Ardeal, publicat cu 6 ani înainte de catre Ion Agârbiceanu.
Cu “Ion” Liviu Rebreanu inaugureaza o faza noua în istoria romanului românesc si o trecere de la realismul poetic si liric la realismul epic, impunîndu-se ca cel mai mare creator epic si întemeietor al romanului nostru modern.
Romanul este frutul unei colaborari îndelungate. Rebreanu l-a scris în patru ani , dar l-a purtat în sine, l-a plamadit si l-a rotunjit. Este o carte crescuta organic, dintr-o experienta cares-a precipitat cu o preatimpurie maturitate. “Ion” nu este ceea ce se stie, o capodopera a genului, si primul roman românesc într-adevar desavârsit: este tezaurul unei experiente în care se oglindeste o provincie si un popor.
Obiectul de studiu a lui “Ion” este viata sociala a Ardealului, care, desi închisa în celula unui sat, este zugravita în întreaga ei stratificatie, de la simplul vagabond pâna la candidatul de deputat si la mediul administratiei unguresti, cu o fauna bogata în exemple variate. Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase ce se pun de+a curmezisul. Romanul se organizeaza, totusi, în jurul unei figuri centrale, al eroului frust si voluntar al lui Ion.
“Ion” îsi trage originea dintr-o scena pe care a surprins.o autorul si care l-a impresionat profund: “Era o zi de început de primavara. Hoinarind pe coastele dimprejurul satului, am zarit un taran, îmbracat în straie de sarbatoare. Deodata s-a aplecat si a sarutat pamântul. L-a sarutat ca pe o ibovnica ...”.
La putin timp dupa aceasta întâmplare, are un alt “eveniment” care îi atrage atentia: unul dintre cei mai bogati taranii din satul parintilor sai, vaduv, îsi bate unica fiica într-un hal îngrozitor, deoarece ea facuse greseala sa ramâna însarcinata, si înca “cu cel mai becisnic flacau din tot satul”.”Asa însa rusinea lui era mai amara: afara de greseala fetei, trebuia sa se încuscreasca el, fruntas, cu plevna satului si sa dea o zestre buna unui prapadit de flacau.”.
Tot în aceiasi perioada, Rebreanu purtase o discutie cu un flacau din vecini, chipes, harnic, muncitor si foarte sarac, Ion Pop al Glanetasului. Flacaul ajunsese la concluzia sa diversele necazuri sunt pricinuite de lipsa de pamânt. “Pronunta cuvântul <
Rebreanu încearca sa faca o legatura între aceste trei scene creionându-se astfel „scheletul” unui roman. Prima încercare a fost o nuvela cu titlul „Rusinea”, ramasa nepublicata, în care Rodovica devenea negresit o victima a iubirii. A doua etapa de prelucrare a acestor întâmplari o constituie romanul „Zestrea”, însa autorul ajunge la concluzia ca „iesise ceva cu desavârsire neorganic”, „ca materialul nu era suficient framântat”. Dupa trei ani el rescrie romanul „Zestrea” ca si când nu ar mai fi existat textul cel dintâi, dându+i numele „Ion”.
Din linia taranilor lui Balzac, dar mai ales a lui Zola, Ion este expresia instinctului de posesiune a pamântului în serviciul caruia pune o inteligenta supla, o cazuristica inepoizabila, o viclenie procedurala si, cu deosebire o vointa imensa. Stie sa adune energiile difluente într-un singur fascicul. Nimic nu-i rezista: în fata ogorului aurit de spice e cuprins de betia unei înalte emotii; vrea sa-l aiba cu orice pret; dragostea devine si ea o arma calita în vâlvataia focului ce-l încinge.
Actiunea cartii e sustinuta de o intriga simpla, setul de banala. Ion al Glanetasului, flacau sarac, ambitios, inteligent si chipes, seduce fiica unui chiabur, pe Ana lui Vasile Baciu. Desi o iubeste pe Florica, fata saraca si frumoasa, Ion îi face urâticai Ana un copil, ca astfel sa îl strânga în chinga pe chiabur care intentiona sa-si dea fata dupa George, feciorul altui taran înstarit. Istoria nu are mari complicatii. Planul lui Ion îi reuseste si feciorul Glanetasului, obtine pamânturile lui Vasile Baciu. Bineîntes, pâna la acest rezultat, Ana e stâlcita în batai si trimisa „acasa” pe rând, când de taica-sau, când de barbat. Dupa ce-i daruieste lui Ion un mostenitor, Ana se spânzura, convinsa câ feciorul Glanetasului n-a iubit-o niciodata. Moare si copilul. Ion care ascultase doar”glasul pamântului”, începe a fi sensibil si la „glasul iubirii”. El îi da târcoale Floricai, ajunsa nevasta lui George. Acesta îl pândeste într-o noapte si-i crapa capul cu sapa. George va pleca la ocna, si pamânturile lui Vasile Baciu, conform întelegerii dintre socru si ginere, vor deveni „proprietatea bisericii„.
Satul Prpas ...
