Lacul
- comentariu -

Mihai Eminescu este cel mai mare poet român, fiind considerat “luceafarul” poeziei românesti. În sprijinul acestei idei vine vasta si originala sa opera. Capodoperele sale (poemul “Luceafarul”, “Calin (file din poveste)”, cele cinci “Scrisori”, etc.) ne dau masura geniului eminescian. Temele predominante în poeziile lui Eminescu sunt natura, dragostea si istoria.
Poezia “Lacul” se înscrie în seria poeziilor lirice eminesciene, în care sentimentul iubirii se îmbina armonios cu cel al naturii, elementele cadrului natural – lacul, codrul, izvorul, luna - din aceasta poezie fiind specifice poeziei eminesciene.
Poezia are ca titlu numele unuia dintre elementele naturii – lacul - , deoarece imaginea acestuia predomina în peisaj, toate celelalte elemente ale decorului – trestiile, barca, luna, vântul – fiind raportate la el.
Prima strofa se deschide cu imaginea feerica a lacului “albastru”, încarcat cu “nuferi galbeni”, unde epitetele cromatice “albastru” si “galbeni” realizeaza imaginile vizuale care sugereaza armonia, limpezimea, claritatea, lacul fiind locul ideal pentru împlinirea visului de iubire a celor doi îndragostiti. De la aceasta imagine vizuala statica din primele doua versuri, se trece la una dinamica, fiindca lacul apare însufletit prin personificare (“Tresarind în cercuri albe, /El cutremura o barca”). Astfel, lacul preia zbuciumul sufletesc al îndragostitului, emotia lui, determinata de asteptarea fiintei iubite, si vibreaza la unison cu acesta.
În strofa a doua, este prezent motivul asteptarii iubitului, înfatisat însa ca o posibilitate, dovada fiind prezenta adverbului “parc(a)” folosit în repetitia “parc-ascult si parc-astept”. Tot ca posibilitate este sugerat si gestul tandru al îmbratisarii prin verbele la modul conjunctiv, care sugereaza o actiune doar posibila: “Ea din trestii sa rasara, / Si sa-mi cada lin pe piept”.
Poetul nu realizeaza un portret al fiintei iubite, a carui prezenta este sugerata de prezenta pronumelui