Lacustra
Face parte din volumul de poezii “Plumb”. Lirica singuratatii cunoaste cu poezia “Lacustra” momentul sau cel mai acut. Spaima generata de impresia participarii la întoarcerea materiei dezorganizate în haosul primordial e marita de obsesia singuratatii. Ceata si ploaia care par a se eterniza devin în poezie dintr-o manifestare meteorologica un mod de existenta a materiei, poezia comunica un sentiment al însingurarii totale într-o lume în care poetul se simte despartit printr-un “gol istoric”. Golul acesta istoric se întinde între prezentul cu obsesivul si exasperantul ritm al ploii care nu se mai sfârseste si vremurile îndepartate din strafundurile originale ale omenirii, când omul îngrozit de propria sa singuratate si de adversitatea stihiilor si a fiarelor salbatice se claustra în locuintele sale lacustre în care se simtea în siguranta numai dupa ce apuca sa traga podul de la mal. Poetul se simte coborât din acest punct de vedere pe o treapta subumana de început al existentianismului. Poezia cuprinde o succesiune de motive: al noptii, al ploii, al golului, al mortii, al plânsului si al nevrozei. Sentimentul este de dezagregare sub imperiul apei, a lumii si deci si a individului atât de aproape de moarte. Cele doua elemente duc la o dizolvare perpetua, la o surpare continua. Poetul ne prezinta doua planuri: planul exterior cel al lumii si al naturii; si unul interior al somnului din care poetul tresare. Trecerea de la planul exterior la cel interior se face abrupt fiind legat de spaima si de teama: “Sunt singur” din versul al III-lea al strofei întâi: “si ma duce un gând ” semnifica întoarcerea în timp pentru a sublinia sentimentul de solitudine (“spre locuintele lacustre”). Spaima se adânceste si “parca dorm pe scânduri ude în spate ma izbeste un val” si în aceasta atmosfera de zbucium poetul prin versul “tresar prin somn si mi se pare ca n-am tras podul de la mal” subliniaza imposibilitatea de a lua contact cu lumea, cu viata. Spaima lui se accentueaza, pentru ca “un gol istoric se întinde” vers ce simbolizeaza amenintarea mortii. “Pe aceleasi vremuri ma gasesc” este reîntoarcerea în timp, poetul coborându-se pe treapta subumana. Izolarea aceasta care îl apasa pe poet e subliniata pe pilotii grei care se prabusesc. E ruperea directa cu orice contact al civilizatiei sau al legaturii cu viata. În ultima strofa, versul al II-lea “tot tresarind, tot asteptând” e o prelungire pe plan interior a ideii cuprinse în versul al II-lea din I-a strofa “aud materia plângând”.
Plânsul cosmic al materiei se restrânge de la expresie la, impresie sugerând adâncimea însingurarii pâna la disparitia totala. Remarcam în poezie aceeasi muzicalitate a versurilor tipice lui Bacovia. La nivel semantic remarcam folosirea verbelor la gerunziu: plouând, plângând care rimeaza cu substantivul gând. Întâlnim epitetele (“gol istoric”) personificarile, piciorul metric din 8 versuri, ritmul este iambic.
...