Luceafarul
Mihai Eminescu

În peisajul literar românesc, noutatea absoluta a poeziei eminesciene consta în bogatia si adâncimea cugetarii, în îndrazneala de a cuprinde necuprinsul în versuri adeseori simple, dar atât de tulburatoare prin incantatie orfica, prin percutanta ideatica, prin adevarul omenesc si intensitatea trairilor. Multi cititori avizati, chiar straini, precum francezul Alain Guillermou, au fost impresionati de modul în care un continut filozofic a capatat relief artistic prin intermediul versului de factura populara. Aceste îndrazneli ale gândirii poetice eminesciene se regasesc în toata opera sa în manifestari dintre cele mai neasteptate, indiciu al unitatii personalitatii scriitoricesti. În poemul Luceafarul aspectul reflexiv este mai pronuntat si dispune de o figuratie lirica spectaculoasa, în care fuzioneaza felurite modalitati estetice si nuclee ideatice, într-o orchestratie cu numeroase voci, toate adunându-se impresionant în acel “tipat” coral de la sfârsit (G. Calinescu). Impulsul filozofic fundamental al poemului îl reprezinta întelegerea fiintei, a existentului ca un univers deschis, insuficient siesi, cautându-si compatimirea, partea ce-i lipseste din acel întreg armonic la care aspira. Mai simplu spus, fiinta umana este imperfecta prin nastere, prin inconsistenta si micimea ei ordinara (Scrisoarea I) si cauta o fiinta opusa ca principiu, cu care sa se însoteasca, întregindu-se. Aceasta cautare se datoreaza dorului nemarginit (Kama, erosul), unei programari initiale incognoscibile. Nostalgia contrariilor se manifesta pe scara întregii existente subdivine, difera doar forma si intensitatea ei. Pentru a-si dezvalui gândirea sa despre existenta, Eminescu inventeaza o poveste cu trei personaje prototipice — Catalin(a), Hyperion si Demiurg —, imagineaza o dragoste dintre o pamânteana si o fiinta celesta (motiv cunoscut în antichitate, în poezia romantica europeana, dar si în folclorul românesc). Detaliile, succesiunea “întâmplarilor”, interfere