Lucian Blaga

Pe Blaga, caruia în editia „mare" a Isioriei sale îi acordase un fotoliu din cele rezervate modernistilor, Lovinescu îl claseaza, în compendiul din 1937, între traditionalisti. Lucian Blaga (9 V 1895, Lancram, jud. Alba — 6 V 1961, Cluj) e, însa, „traditionalist" în cu totul alt chip decât oricare dintre reprezentantii curentului. Literatura lui (poezie, teatru) nu se sprijina pe traditia imediata si nu valorifica peisajul si, în general, patrimoniul national doar decorativ. Asemenea sculpturii lui Brâncusi, ea revela elementarul si îsi are sursele în arhaic. Catre elementar, arta a fost orientata însa nu de ideologia samanatorista sau de cea gândirista, ci de expresionism. Sub impulsul tocmai al acestui curent a ajuns si Blaga sa cedeze aplecarii sale organice (contrariata de samanatorism, care exalta fenomenalitati de superficie), catre „fondul primitiv" al psyche-i etnice, catre «fenomenul originar" autohton, reflectat în mituri, si arta cu care exprima «duhul eresului", perpetuat din neolitic, e tot atât de moderna ca a lui Vinea, a lui Maniu (înainte de primul razboi) si a oricarui alt „revolutionar. Violent antitraditionaliste în prozodie si stil, Poemele luminii (1919), §i cu atât mai mult Pasii profetului (1921), în marea trecere (1924), Lauda somnului (1929), Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), sunt iesite, totusi, tocmai din cea mai autentica, mai viabila si mai fecunda traditie, dintr-o traditie infraistorica. Din traditia prin care umanitatea salasluitoare pe teritoriul centrat de osatura carpatica si-a mentinut prin milenii, sub toate valurile si vânturile pustiitoare, propria identitate.
Cu toata afirmatia poetului ca si-a gasit „adevaratul filon", abia dupa absolvirea studiilor universitare vieneze, când „pe deasupra crustei de studiu, formata la nemti, a inundat fondul bastinas al fiintei" sale, este evident ca sensibilitatea blagiana specifica începe a vibra chiar din primele versuri durabile, care contin — cum scrie N. I