LUCIAN BLAGA
- universul poetic -
Universul liric blagian nu este unitar în felul aceluia pe care-l întâlnim la Bacovia, dar nici divers si polimorf precum cel arghezian. El nu ni se impune nici prin monotonie profunda si nici prin proteism.
Debuturile sale stau elocvent sub semnul oscilatiei între tentatia versului ti aceea a meditatiei în marginea artei, dar si a marilor filozofii contemporane. În 1919, nu apar numai Poemele luminii care-l impun în ipostaza lirica, dar si Pietre pentru templul meu, volum de aforisme, prefigurându-l pe gânditorul ce se va remarca imediat prin eseuri estetice, filozofice, critice si polemice pentru a atinge culmea împlinirii în impunatorul sistem al trilogiilor din anii ’30 si ’40, constructie de mare temeritate si originalitate intelectuala acoperind domeniile fundamentale ale cugetarii generale.
Cele cinci volume de versuri antume împreuna cu ampla creatie postuma (egala aproape în întindere cu cealalta), cele sase volume de eseuri si cele patru mari trilogii ne dau imaginea generala a unui spirit dominat si absorbit într-un chip particular, probabil unic în cultura româna, de o singura problematica: aceea a misterului, intuitie lirica si concept intelectual din care si-a facut o adevarata cheie de bolta a unei întregi opere. “Poet al misterului”, cum l-a numit pe drept cuvânt Pompiliu Constantinescu, Blaga este în egala masura în chip declarat si inechivoc, si un filozof al misterului. Aceasta este pe deplin dovedita de o anume metamorfoza de la vitalismul exuberant si bucolismul destul de evident al primelor doua volume, Poemele luminii si Pasii profetului, la spaima existentiala si tristetea metafizica din În marea trecere si Lauda somnului, apoi, printr-o oarecare înseninare si printr-o mai mare prospetime a unui folclorism care ramâne mereu substantial si niciodata etnografic în La cumpana apelor, catre o redescoperire superioara a virtutilor unei convietuiri în armonie cu natura, a unei linistiri si limpezimi interioare care se vor accentua într-un soi de elegie resemnata si chiar de înteleapta jubilatie în poemele târzii ale senectutii, destinate sa apara postum, dar si sa contrabalanseze magnific întreaga opera anterioara.
Înca de la început trebuie remarcata o greseala care se face deseori prin abordarea poeziei lui Blaga din directia filozofiei sale, cautând în prima ideile si speculatiile celei de a doua. Concidenta care se simte între ele nu este rezultatul nici unui transfer, ci produsul natural - cum autorul singur a atras atentia - al unei sensibilitati metafizice unitare si ireductibile.
Poezia lui Blaga nu este, de aceea, una de idei, nu construieste cu ele cum face Eminescu de atâtea ori, ea este o poezie de viziuni metafizice, proiectând adica si mobilând un spatiu imaginar cu fantasme si interferente figurative, a caror aproape unica functie e de a sugera misterul generalizat si insurmontabil. Acesta ,în conceptia filozofului e captat si anihilat în cunoasterea pozitiva, paradisiaca si potentat si aprofundat în cunoasterea luciferica, o cunoastere care-l conserva, ferindu-se a-i altera semnificatiile prin interventia brutala a unei ratiuni reductioniste si simplificatoare. Mister e si esenta ultima a lumii, Marele Anonim, care se apara, printr-o cenzura transcendenta de asalturile prea orgolioase ale mintii omenesti. Omului nu-i ramâne decât creatia pentru a revela misterul în autenticitatea lui. La creatie este condamnat printr-o mutatie ontologica ce i-a conferit un destin nobil si generos.
Primele doua volume, Poemele luminii si Pasii profetului, sunt dominate de un puternic vitalism, revarsat peste granitele prea strâmte ale timpului, ale conditiei umane în general, ca o dorinta de contopire cu cosmosul. Pentru poet, cunoasterea înseamna iubire, dupa cum afirma, programatic în Eu nu strivesc corola de minuni al lumii. În lirica vitalista trupul arde “ca-n flacarile unui rug”(Noi pamântul), viata murmura în el “ca un izvor navalnic / într-o pestera rasunatoare”(Nu-mi presimti?), tristetea însati este extinsa asupra universului întreg(Melancolie), iar strigatul “Sunt beat de lume si-s pagân!”(Lumina raiului) este o expresie a sufletului care îsi cauta învelis pe potriva în giganticele formatiuni geologice:
“Dati-mi un trup
voi muntilor,
marilor,
dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia
în plin!
Pamântule larg fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei napraznice inimi” (Dati-mi un trup voi muntilor)
Stilistic Poemele luminii sunt construite în jurul unei metafore centrale, revelatorii, precum în Izvorul noptii, sau doar se încheie cu o astfel de metafora, adesea cu valoare de aforism.
Desi având multe trasaturi comune cu volumul anterior, Pasii profetului prevesteste înca din titlu o schimbare de atitudine ce va deveni evidenta mai târziu: predominarea cugetarii, a reflexivitatii, asupra trairilor nemijlocite, intense. Semnificativ în acest sens este...