Motivul lunii in opera eminesciana
"Lui Eminescu i se cuvin toate lacrimile noastre." (Tudor Arghezi)
Mihai Eminescu, "sfantu preacurat al ghiersului romanesc" (T.Arghezi), este poetul nostru national exprimand si intruchipand in opera sa geniala, intr-o sinteza de mare profunzime, trasaturile poporului roman. El este cel mai mare poet din literatura noastra si ultimul poet romantic din literatura universala. Numele sau sta alaturi de marii romantici: Hugo, Lamartine, Musset, Vigny, Goethe, Schiller, Heine, Byron.
Chiar daca in creatia lui Eminescu se pot intalni multe poezii care au inclinatii spre meditatie, spre moarte, spre prezentul decazut in care traieste poetul, totusi majoritatea poeziilor lui se refera la iubire .
Natura si iubirea sunt temele preferate ale poeziei eminesciene, ele gasindu-se mereu alaturate: unde este iubire, intotdeauna va fi o padure care sa ofere iubitilor intimitate, vor fi stele, va fi luna.
Astul romanticilor este luna. Poezia romantica apare o data cu lunatismul, cu acea atractie spre luna exprimata printr-o levitatie mentala sau fictiv reala. Contemplatia romantica a lunii anuleaza in total ori in parte simtul gravitatiei pe pamant. Anticii au evocat luna si celelalte astre mai de seama, mitologic, personificandu-le si alegorizand in ele evenimentele astronomice.
In literatura universala multi scriitori s-au oprit asupra motivului lunii, contempland-o in operele lor: Dante se va urca impreuna cu Beatrice in luna, care constituie cerul intai al Paradisului. Drumul acesta il va face si Astolfo in scopul de a lua din luna mintea pierduta a lui Orlando furioso. Adone al cavalerului Marino va repeta ascensiunea impreuna cu Venus intr-
o caleasca trasa de trei perechi de porumbei albi. Luna are aspect accidentat ca si pamantul si contine mari, ape, orase, tari:
"La superficie sua mal cunosciuta
Dico ch'e pur come la terra istessa
Aspra, ineguale e tumida e scrignuta,
Concava in parte, in parte ancor convessa."
Dyrcona, in Les etats et empires de la lune de Cyrano de Bergerac, porneste pe un aparat care zboara vertiginos tocmai cand eroul se urca in el sa stinga fitilul. Consumandu-se rachetele, aparatul cade, insa calatorul se precipita cu picioarele in sus, in directia lunii.
Grimmelshausen prelucrase si el Der fliegende Wandersmann nach dem Mond dupa L'homme dans la lune de Baudouin.
Munchhausen face si el doua ascensiuni in luna, ca sa-si caute securea de argint care i-a sarit tocmai acolo, pe cand era gradinar al sultanului.
Imaginile lunii la Eminescu sunt uneori asemanatoare celei din lirica sanscrita, dar alteori le depasesc. In literatura sanscrita, de obicei luna trezeste durere de dragoste. In Sakuntala, eroul Dusyanta isi zice: "Desi credeam ca luna e racoroasa, intr-adevar razele ei stropite de roua varsa foc. Luna ne chinuieste pe noi, cei care iubim." Imaginea lunii ca astru care accentueaza iubirea este prezenta si in poezia eminesciana:
"Cand luna prin nori pe lume vegheaza
Cand fiece unda se-mbraca c-o raza
Cand canta ai somnului ginii natangi
Tu tremuri si plangi.
Cand luna arunca o pala lumina
Prin merii in floare-nsirati in gradina
La trunchiul unuia pe tine te-astept
Visand de destept."
Asocierea lunii cu durerea umana se intalneste si la Tagore: "Luna, tu trezesti valuri de lacrimi in oceanul tristetii mele."
Dar astrul nocturn se dezvaluie si intr-o alta ipostaza in creatia lui Eminescu; vapaia lunii il transpune intr-un alt nivel spiritual si-i dezvaluie tainele creatiei ca si zadarnicia vietii. Conceptia despre luna a lui Eminescu, ca o putere care invie ganduri si intuneca suferinte, isi are originea in cantul al VII-lea din Rig-Veda.Un sambure al acestei imagini transpare in Misterele noptii:
"Razele din alba luna
mi le-ntorc, mi le-mpreuna
pentru-ntregul viitor."
Astrul selenar in asociere cu toate celelalte elemente al cadrului natural, avand insa un rol privilegiat, contribuie la realizarea atmosferei de extaz si somnie, preferal eminesciana, careia este greu sa-i gasim un echivalent nu numai in poezia romana dar si in cea universala. Luna tuteleaza intrega fire si mai ales pe indragostiti: ea "varsa liniste si somn", da o stralucire halucinanta suprafetelor acvatice, raspandeste o pulbere argintie, afrodiziaca in aerul inmiresmat, vegheaza "bland" asupra cuplului amoros si "insenineaza" gandul si sufletul:
"Sa fie sara-n asfintit
Si noaptea sa inceapa;
Rasaie luna linistit
Si tremurand din apa;
Si sa imprastie scantei
Cararilor din cranguri,
In ploaia florilor de tei
Sa stam in umbra singuri." (Sa fie sara-n asfintit)
Dar luna poate fi si un astru rece, palid, martor al tristetii si regre...