Plumb
de George Bacovia:
A aparut în fruntea volumului Plumb în 1916. Este considerata o capodopera a creatiei bacoviene si o culme a simbolusmului românesc.
Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic în care poetul exprima o stare sufleteasca disperata, lipsita de orice speranta. Poezia este alcatuita din 2 catrene, care corespund celor 2 planuri ale realitatii: realitatea exterioara, alcatuita din cimitir, cavoul, simboluri ale unei univers rece, ostil, care îl împinge pe poet la izolare si disperare si realitatea interioara, sufleteasca, deprimanta pentru care nici iubirea invocata cu disperare nu este o sansa de salvare.
În poezie exista un motiv esential: moartea, redat prin sicriu, mort, somn, dormeau adânc, cavou, coroane, era frig, era vânt. Celelalte motive - amorul, tristetea, singuratatea - sunt secundare, dar ajuta la reliefarea ideii esentiale de alunecare inevitabila spre moarte, neant.
Cuvântul-cheie al poeziei este plumb, care are valoare de simbol, repetitie si epitet. În exprimarea sicriele de plumb sugereaza nemiscare, încremenire; amorul de plumb sugereaza o senzatie de rece, de insensibil; si-i atârnau aripele de plumb sugereaza caderea, imposibilitatea zborului si a salvarii.
Prima strofa defineste un univers rece, strain, în care poetul traieste sentimentul singuratatii tragice:
Dormeau adânc sicriile de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmânt -
Stam singur în cavou… si era vânt…
Si scârtâiau coroanele de plumb.
Strofa a doua defineste realitatea interioara. Poetul invoca amorul, dar acesta doarme întors cu fata spre moarte. Aripile de plumb sugereaza caderea surda si grea, din care poetul nu se mai poate înalta; caderea în moarte este inevitabila, si nici macar iubirea invocata cu disperare nu reprezinta o sansa de salvare:
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am început sa-l strig -
Stam singur lânga mort… si era frig…
Si-i atârnau aripile de plumb.
La toate nivelurile (lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizeaza ideea de alunecare spre neant. Verbele la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugereaza persistenta atmosferei deprimate. Repetitia conjunctiei si amplifica atmosfera macambra: Si flori de plumb si funerar vestmânt - / …si era vânt… / Si scârtâiau coroanele… si-am început sa-l strig… si era frig… si-i atârnau aripile de plumb…. Epitetele adânc, întors, funerar, singur contribuie la realizarea unei nelinisti metafizice. Frecventa consoanelor m, b, v, l, a diftongului au si a triftongului eau sugereaza foarte bine plânsetul, vaietzul, ca ecou al atmosferei insuportabile. La nivelul prozodic se constata folosirea iambului alternând ci peronul si antibracul.
Sentimentul dominant este de oboseala, de trecere inevitabila spre moarte. Se remarca maxima concentrare a discursului poetic.
Poezia exprima în numai cele doua catrene ale ei, o stare sufleteasca de o coplesitoare
singuratate. Atmosfera este de o dezolare totala în tremuratoarea apasare materiala fiind sugerata de greutatea metalului întunecat.
Poezia este structurata pe doua planuri. Pe de o parte realitatea exterioara, prezenta prin cimitir, prin cavou o lume ce-l determina la izolare, iar pe de alta parte realitatea interioara care are în vedere sentimentul iubirii a carui invocare se face cu desperare fiind i el conditionat de natura mediului. Este de fapt încercarea poetului de a evada din lumea închisa izolata în care se zbate.
Poetul însa nu izbuteste sa depaseasca momentul, cuvântul “întors” realizeaza de fapt misterul întregii poezii. Cuvântul cheie al întregii poezii este “plumb” care devine metafora - - simbol i care este repetat de trei ori, numar fatidic în fiecare catren. Repetitia acestui cuvânt sugereaza o atmosfera macabra de cavou.
În acest mediu, sentimentul iubirii înseamna “întoarcere spre apus” cum spune poetul Lucian Blaga, adica moartea.
“Dormea întors amorul meu de plumb,
… pe flori de plumb.”
În aceste conditii poetul nu se poate redresa, nu se poate înalta i ultimul vers, aduce consolarea i resemnarea “i-i atârnau aripele de plumb” sugerând zborul în jos, care cadere este surda i grea.
Între aceste coordonate ale realitatii exterioare i interioare se desfaoara monologul tragic al poetului într-o atmosfera tulburatoare prin moarte (la nivel semantic) iar pe de alta parte prin repetitia cuvântului plumb folosit obsesiv ca determinant. Apare de trei ori, în fiecare strofa în rima versurilor 1 i 4 la cezura versului 2.
Cuvântul cheie repetat astfel nu sugereaza descompunerea materiei - element definitoriu pentru poezia bacoviana - ci împietrirea; presiunea fiind prea mare, poetul se pietrifica neconditionat.
Poezia Plumb este o poezie simbolista, nu numai prin corespondente din lumea minerala ci i prin muzicalit...