Radacinile jocului

DESPRE JOC SI JOACA
Din punct de vedere istoric, radacinile jocului se pierd in negura timpurilor. In opinia lui Johan Huizinga, „jocul este mai vechi decat cultura, pentru ca notiunea de cultura, oricat de incomplet ar fi ea definita, presupune in orice caz o societate omeneasca, iar animalele nu l-au asteptat pe om ca sa le invete sa se joace. Ba chiar se poate afirma, fara risc, ca civilizatia omeneasca nu a adaugat nici o caracteristica esentiala notiunii generale”. Jocul apare ca un fenomen complex, ce poate fi definit intr-o varietate de moduri. In general, acest termen denumeste „actiunea de a (se) juca”, o „activitate distractiva practicata din placere, mai ales de catre copii”. Conform „Dictionarului de simboluri”, „jocul este, fundamental, un simbol al luptei, al luptei cu moartea (jocurile funerare), cu elementele (jocurile agrare), cu fortele potrivnice (jocurile razboinice), cu sine (cu propria frica, slabiciune, indoiala etc.)”. Dupa Roger Caillois, el este „nu numai activitatea specifica pe care o denumeste, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activitatii respective, sau functionarii unui ansamblu complex”. In opinia lui Herbert Spencer, jocul reprezinta o „exersare artificiala a energiilor. Este o forma de socializare, in care individul se construieste pe sine din interior, dar fiind o fiinta sociala”.
In poezia „Prefata”, de Tudor Arghezi, apare viziunea omului matur asupra jocului. Tema acestei scrieri este arta poetica, privita printr-o perspectiva ludica, diferita de cea a predecesorilor sai. Formula „Ne-am apucat [...] Sa mintim, sa povestim” releva caracterul abstract al actului cultural. Eul liric initiaza o competitie a cantitatii, la care participa intreaga sa familie, ce are ca scop scrierea a cat mai multe poezii. In aceasta parte a operei este reliefat sensul de baza al jocului: lupta pentru ceva („Si facuram si-o prinsoare / Cine poate scri mai iute / Stihuri vreo cateva sute”). O