Scrisoarea I
Poezia ne prezinta pozitia vitrega a omului de geniu într-o societate marginita si este alcatuita din 5 parti.
În prima parte apar doua motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual si cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate“.
În a doua parte poetul nuanteaza motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai întîi poetul reda o imagine globara a spatiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mari si izvoare la tarmuri, si apoi imaginea se restrînge: “Si în cîte mii de case lin patruns-ai prin feresti/ Cîte frunti pline de gînduri, gînditoare le privesti“. În continuare poetul poetul înfatiseaza o serie de ipostaze ale individului: “Vezi pe-un rege ce-mpînzeste globu-n planuri pe un veac/ Cînd la ziua cea de mîine abia cuget-un sarac“, “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par/ Altul cauta în lume si în vreme adevar“. Apare aici un motiv de sursa schoppehauriana, identitatea omului în fata mortii: “Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii/ Deopotriva-i stapîneste raza ta si geniul mortii“. În continuare poetul se opreste la conditia vitrega a omului de geniu, care apare în antiteza cu celelalte ipostaze: “Iar colo batrînul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate/ Într-un calcul fara capat tot socoate si socoate/ Si de frig la piept si-ncheie tremurînd halatul vechi/ Îsi înfunda gîtu-n guler si bumbacul în urechi/ Uscati asa cum este, gîrbovit si de nimic/ Universul fara margini e în degetul lui mic/ Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheaga/ Noapte-adînc-a veciniciei el în siruri o dezleaga/ Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umar/ Asa el sprijina lumea si vecia într-un numar“.
Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compozitional se justifica prin faptul ca ea va argumenta cît de vasta este cultura batrînului dascal. Pîna a prezenta geneza apar cîteva notiuni care ar trebui sa sugereze încreatul. Geneza propriu zisa începe astfel: “Dar deodata un punct se misca … cel întîi si singur. Iata-l!/ Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal“. Apar aici motivele macrocosmusului si microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decît: “Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul“. În continuare poetul vorbeste despre un previziblil sfîrsirt al lumii: soarele îl vede “trist si ros“, planetele “îngheata“ si timpul “devine vecinicie“, pentru ca la sfîrsit sa domneasca din nou aceasta noapte a “nefiintei“ si “ eterna pace“.
Partea a patra este consacrata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu în lumea semenilor sai. Dascalul dupa ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugeta acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei însisi si cu omenirea întreaga: “Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate“. Vointele marunte care îi framînta pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilitatii timpului: “Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?/ Ca si vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc“. Cînd vorbeste despre soarta geniului într-o societate bîntuita de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoasterii propriei vieti, lasa considerarea operei omului de geniu la discretia rauvoitorilor, a invidisilor: “Si cînd propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunda cum a fost?“. Pesimismul schoppenhaurian l-a influentat pe Eminescu si în versurile: “Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarmi … orice-ai spune,/ Peste toate o lopata de tarîna se depune“. Apare din nou ideea ca oamenii sunt egali în fata mortii: “Mîna care-au dorit sceptrul universului si gînduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri“. Pe un ton ironic poetul îsi imagineaza cum se vor desfasura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsa solemnitate deoarece oamenii sînt rai, indiferenti, ipocriti: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slavindu-te pe tine … lustruindu-se pe el“. Posteritatea va ignora valoarea operei si se va rezuma doar la “bibliografia subtire“ careia îi vor gasi “pete multe, rautati“.
În partea a cincea se revine la motivele initiale: contemplarea propriei vieti si a luminii lunii ce dezvaluie alaturi de frumusetile eterne ale naturii crudul si tristul adevar ca oamenii sunt identici în perspectiva mortii: “Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii/ Deopotriva-i stapîneste raza ta si geniul mortii“.
...