Atitudinea Austriei fata de Unire


Ideea unirii celor doua tari era vehiculata de câtiva zeci de ani, verificându-se în practica adevarul cuvintelor lui Mihail Kogalniceanu din programul Dorintelor Partidei Nationale în Moldova, ca Unirea ei cu Muntenia nu reprezenta altceva decât „cheia de bolta, fara care s-ar prabusi tot edificiul national”. Procesul acesta firesc al unirii tarilor române, a continuat însa sa fie stânjenit de politica marilor imperii europene.
Una din aceste puteri europene care s-a opus constant ideii de unire a fost Austria. Imediat dupa înfrângerea revolutiei din 1848-1849, masurile luate de Marile Puteri, au aratat pericolul pe care îl reprezenta nu unirea celor doua principate în sine, ci insasi ideea de unire. Sistemul de conferinte declansat în urma Razboiului Crimeii (1853-1855) au pus în evidenta lupta diplomatica dintre Puterile europene si mai ales opozitia pe care a demonstrat-o Austria pe parcursul celor patru ani de la Congresul de la Viena din 1855 si Conferinta de la Paris desfasurata în aprilie 1859 unde se recunostea Unirea Principatelor Române.
Declansarea Razboiului Crimeii care avea în centru Turcia si Rusia a oferit Austriei posibilitatea afirmarii politicii duplicitare în care Moldova si Muntenia trebuiau ocupate asa cum se întâmplasera cu Transilvania, Banatul si Bucovina.
Ideea Unirii cucerise în opinia publica europeana un loc bine conturat înca din timpul Conferintei de la Viena din martie 1855. Prin vocea lui Bourqueney, Franta propunea unirea ca o masura de extragere a principatelor de sub influenta Imperiului Otoman, invocând cu acesta ocazie preconizari din Regulamentele Organice, idee pe care în opinia ministrului francez o sustineau si românii. Cu aceasta ocazie ministrul de externe al Austriei, Boul Schauenstein, sustinea ideea dezbaterii acestei probleme numai cu consimtamântul portii ca putere suzerana. Desi nu se lua nici o hotarâre în privinta principatelor, unirea nu a fost respinsa, recunoscându-se vala