LOGICA
L

ogica este stiinta al carui obiect este stabilirea conditiilor corectitudini gândirii, a formelor si legilor generale ale rationarii juste, conforme prin ordinea ideilor cu organizarea legica a relatiilor obiective. În stabilirea acestor conditii, logica face abstractie de continutul concret al diverselor noastre idei, fiind în acest sens o stiinta formala, analoaga cu gramatica sau cu geometria. Asa, de pilda, ea se ocupa cu notiunea sau cu judecata în genere si cu o anumita notiune sau judecata determinata concret. Logica se împarte în trei ramuri mari: a) logica clasica (formal filozofica), b) logica matematica (simbolica, numita si logistica) si c) logica dialectica. Logica clasica si logica matematica expun formele si legile gândiri concrete în momentul relativei lor stabilitati, în timp ce logica dialectica le expune în procesul miscarii si dezvoltarii, al dialecticii lor. De aceea logica clasica si logica matematica sunt subordonate, prin natura lor, logici dialectice, pe baza faptului ca stabilitatea, în genere, este relativa fata de caracterul absolut al miscarii si, ca atare, prin natura ei, subordonata acesteia.
Logica clasica (logica de traditie aristotelica) studiaza notiunea, judecata, ca raport între notiuni, si rationamentul, ca raport între judecati. Ceea ce caracterizeaza logica clasica este relevarea raportului de determinare de la general la particular, de la gen la specie, generalul si esentialul fiind considerate fundamentele pentru o cunoastere stiintifica veritabila. Aceste cerinte sunt întruchipate de silogism, pe baza functiei îndeplinite în cadrul sau de termenul mediu. Întemeiatorul logici clasice a fost Aristotel, descoperitorul silogismului si al doctrinei despre silogism, silogistica. Preocupari de sistematizare a logici au existat, de asemenea, în China si în India antica. Contributii uluitoare la dezvoltarea logicii clasice au adus stoicii, precum si logicienii evului mediu. În strânsa legatura cu dezvoltarea moderna a sti