GÂNDIREA

Intelectul desemneaza un sistem de relatii, activitati si procese psihice superioare (inteligenta, gândire, memorie imaginatie, atentie, limbaj),sistem ce se constituie si functioneaza la nivel uman, depasind experienta senzoriala, dar bazându-se pe ea, uzând de proprietati specifice ale creierului uman si realizându-se numai prin modelare culturala si integrare socioculturala.
Prin interpretarea gândirii ca aflându-se într-o continua desfasurare, dezvoltare si schimbare, practic într-o continua nastere, se depaseste si contradictia dintre dat si dobândit. Convertirea si finalizarea procesului în produs si transformarea produsului în premisa a unui nou proces, constituie calea dinamicii si evolutiei gândirii.
Gândirea încheie un ciclu al cunoasterii si deschide un altul, circuitul interactiunii cognitive dintre individ si lume, fiind practic infinit.
Inconsecventa terminologica si insuficienta delimitarilor conceptuale par a fi mai prezente în studiul gândirii decât în cel al altor mecanisme psihice.
Termenul de gândire se foloseste înca din anii 20,30 si chiar mult dupa aceea, fiind preferat de psihologi pentru denumirea proceselor superioare de cunoastere.
Concomitent cu termenul de gândire începe sa fie din ce în ce mai folosit termenul de inteligenta, uneori alaturi de cel de gândire, alteori în locul lui.
Pierre Oleron, nemultumit de faptul ca termenul de gândire are unele conotatii subiective îl înlocuieste cu cel de ,,activitati intelectuale,, din perspectiva psihologiei comportamentului.
Psihologia cognitiva evita si ea ,de regula, termenul de gândire, înlocuindu-l cu alti termeni cum ar fi: ,,caracterizare”, ,,reprezentare mintala a categoriilor”,

,,organizarea cunoasterii”, ,,sistem expert”.
Paul Popescu- Neveanu(1990),reactivând notiunea de intelect, introduce gândirea în ea pe care o considera ca fiind trasa