PIETATEA IN SECOLELE XIX-XX
 
Spre sfîrsitul sec. al XIX-lea si la începutul secolului nostru, din pietatea Bisericii, cinci sînt aspectele ce trebuiesc scoase în evidenta: a. pietatea antijansenista, b. pietatea euharistica (comuniunea frecventa, primirea Euharestiei de catre copiii ajunsi la uzul ratiunii, congresele euharistice începînd cu 1881), c. dezvoltarea miscarii liturgice, d. un nou model al preotului, nu atît un administrator sau un supus al laicilor, cît mai mult un pastor al sufletelor, e. noul rol al laicilor în viata Bisericii.
 
Pietatea antijansenista. In primul rînd, este depasit rigorismul moral, recunoscut fiind în mod oficial "probabilismul", doctrina morala atît de combatuta de jansenisti si de B. Pascal în "Provincialele" sale. Sistemul probabilist este expus de Sf. Alfons de Liguori (1696-1787) si promovat de iezuiti. In practica, dispare obiceiul de a nega dezlegarea pentru cei ce recad mereu în aceleasi pacate si se considera suficiente pentru dezlegare semne deosebite de cainta pentru pacate, pentru ca la sfîrsit sa se considere ca suficient însusi faptul de a veni la spovada.
O devotiune deosebita este cea catre Inima lui Isus. In 1856, aceasta devotiune este propusa pentru întreaga Biserica, în special datorita insistentelor franciscanilor si în pofida aspectelor nationaliste ce se repeta (înainte si dupa 1870, francezii încredinteaza Inimii Preasfinte victoria asupra dusmanilor; în timpul primului razboi mondial, se repeta acelasi lucru în Franta si Italia). In aceasta devotiune, la început prevaleaza aspectul reparator, apoi cel social (în Inima lui Isus, credinciosii gasesc forta de a se opune laicismului). In enciclica lui Pius al XII-lea Haurietis aquas (1956, redactor: K. Rahner?) este evidentiata mai mult iubirea umano-divina a lui Isus si sînt aprofundate bazele biblice ale devotiunii. Se raspîndeste apoi consacrarea catre aceasta Inima a familiilor si a persoanelor, generalizîndu-se practica celor "noua vineri", cu promisiuni