Imaginea femeii

Imaginarul despre femeie este în general construit în functie de doua coordonate, pe de-o parte divinizarea ei, muza pentru poeti si salvatoare a celor aflati în suferinta, iar pe de-alta, demonizarea ei într-un procesc sempitern (etern) de reproducere a parabolei biblice legate de rolul nefast al Evei. Secolul al- XIX-lea nu face deloc exceptie. Poetul elvetian Eggis scris: „Femeia e o fiara situata între înger si demon, la 40 de grade deasupra latitudinii masculine si la doua grade sub tot ce se apropie mai mult de Ecuatorul lui D-zeu”, o geografie fizica tipica, de altfel, pentru imaginarul romantic.
Demersul cel mai riscant este acela de a încerca o definire a „româncei”, deoarece, în general, analiza se face fie în functie de criterii geografice (munteanca, moldoveanca, transilvaneanca), fie de unele sociale (femeia de la oras sau cea de la tara). Astfel, moldovencele erau considerate a avea o mai mare tendinta spre melancolie, indolenta, lipsa de vointa si spirit putin practic; muntencele erau privite ca femei vioaie, mai aprige la câstig, putin econoame, usor adaptabile fata de schimbari, dar si mai usuratice, în timp ce transilvanencele se înfatisau drept unele econoame, cu o eficienta cunoastere a muncii si a banilor, pe care îi strângeau cu chibzuinta. Din punct de vedere social, primul pol era reprezentat de orasence, cele de la mahala, ce formau grupuri din care se recrutau servitoarele, „santancele” si prostituatele, intelectualele, de la scriitoare si profesoare la telegrafiste, telefoniste si doctorite, farmaciste, precum si rentierele reprezentau un grup aparte. La celalalt pol, se aflau tarancile, privite ca fiind pline de superstitii, fataliste, cu o vointa de a îndura mai mult decât de a întreprinde. Daca imaginarul romantic din primele decenii ale secolului al XIX-lea va pune femeia pe un piedestal, adorând-o ca pe o imagine a dragostei si a poeziei, cea de-a doua jumatate îi va deschide usa spatiului domestic, invitând-o sa intr