Floare albastra
Mihai Eminescu

Publicata în revista Convorbiri literare din 1 apr. 1873, împreuna cu Înger si demon, Floare albastra apartine poeziilor celor “mai putin întelese” si aceasta “din cauza desavârsitei lor gratii” (Perpessicius). Aceeasi predispozitie romantica resuscita imaginarul poetic, în cautarea infinitului, a unei gingasii în stare sa atenueze durerea, nefericirea naturii umane. Spiritul sceptic, dezamagit al tânarului poet nu refuza trairea vietii, chiar daca stie ca viata este o iluzie, un vis al mortii eterne, cum va scrie în Împarat si proletar, publicata un an mai târziu.
Poezie a regretului, a tânjirii dupa o iubire pierduta si cu atât mai pregnant exprimata, Floare albastra dezvaluie, prin constructia-i ingenioasa si subtila, dar si naturala, minunile inefabile ale dragostei inocente, tineresti într-o natura mirifica, salbatica, neprihanita. Dragostea, ca traire extatica, îsi dezvaluie însa omenescul alcatuirii ei, aratându-se a fi pieritoare, ca tot ce este omenesc. În acest fel înteleasa, se poate dezlega si enigma constructiei poeziei, care se termina cu un vers aparent ilogic, cum a parut multor comentatori (“Totusi este trist în lume”). Acest “totusi” presupune o constructie conjunctionala (cu toate ca, desi), care ar introduce o ipotetica propozitie (= poezia însasi) si contine împrejurarea ce ar putea împiedica nefericirea existentei umane. Iubirea, atât de ingenua si ademenitoare, propusa de fata ca solutie a realizarii fericirii prin mijloace simple (“Nu cata în departare / Fericirea ta, iubite!”), se vadeste iluzorie. Viata este vis, o iluzie a mortii. Dar iluzia aceasta, cât de scurta ar fi, poate capata o vibratie si o pondere aparte prin iubire. De aceea, vraja iubirii merita surprinsa, sugerata macar acum, când poetul nu ajunsese la ataraxia Luceafarului, nici la indiferenta stoica din Glossa.
Poezia apartine, ca si Luceafarul, “liricii rolurilor”(T. Vianu), având doua planuri ale enuntarii, dispuse dupa o simetrie compozit